***

tresar cînd de pe fereastră nu se vede niciun petic de pămînt.
șine, taxiuri, mașini personale, fire de tramvai, troleibuz și timpul furișîndu-se
cu repeziciune printre zecile de blocuri
cu fațadele crăpate,
strîmbe ca o dantură prost executată.
mă privesc în oglindă și nu-mi recunosc craniul.
la micul dejun, iaurt și biscuiți cu semințe.
un pachet, unul singur, mai mic și mai portocaliu decît soarele
ce se ridică printre sclipitoarele ferestre ale casei poporului.
și un fruct. bine copt.
apoi nitrazepam. doar jumătate.
cu multă apă.
pentru stări de tensiune emoțională, suprasolicitare nervoasă, anxietate, depresiuni psihice.
o altă privire în oglindă înainte să ies: încă nu-mi recunosc craniul.
cu un singur salt acopăr toate cele cinci scări de la intrarea în bloc.
cîțiva nori, încîrligați ciudat,
aduc pentru cîteva clipe umbră deasupra stației
de autobuz, peste băncile protejate
de o cabină din plexiglas transparent.
din ceața albastră a depărtării se vede venind tramvaiul. o omidă verde, electrificată, segmentată de inele negre din cauciuc.
miroase a rugină și a metal, a pradă vie.
scaunele sînt murdare și lipicioase cu nume și numere de telefon scrise pe ele.
undeva în față,
două umbre stau îmbrățișate.
am aproape o oră la dispoziție, timp în care
străpung vîscozitatea orașului și mă îndrept spre
luminile altei lumi.
iau și cealaltă jumătate de pastilă apoi cobor.
mărșăluiesc pe străzi de parcă în rucsac,
în afară de un alt fruct,
un corn cu ciocolată
și cîteva flacoane cu medicamente,
aș avea bastonul de mareșal. Napoleon ar fi mîndru de mine.
probabil chiar ar zîmbi, așa cum aseară Beethoven
mi-a zîmbit cu larghețe cînd am întrebat
ce caută chipul său printre firele groase și îmbîcsite ale covorului de lînă, unde de obicei văd doar lucruri și fețe necunoscute, de ce nu este în rai sau în iad.
mi-a spus că nu există rai sau iad,
doar nori, fluturi și covoare, că acum aude și compune din nou, iar pe Mozart l-a iertat.
e frig și privind supermarketurile în construcție,
spatele încovoiat al statuii eroului necunoscut,
pulpele dezgolite de vînt ale unei fete,
mă gîndesc ce bună ar fi prietenia cu un tigru.
fiecare pas pe care-l fac are o spectralitate electrică,
strălucitoare.
număr casele, blocurile, oamenii, intru în orice
magazin ce-mi iese în cale,
plasez pe orbită un șir nesfîrșit de îndoieli,
trag aerul rece în piept
din care lipsește inexplicabil mirosul de benzină.
după-amiaza este un păianjen palid
care foșnește ambalajul cornului cu ciocolată.
desfac rucsacul și încercînd să trec neobservat
iau pe rînd pastilele pentru anxietate,
pentru durere, pentru inexplicabil.
stîlpii de iluminat aprind străzile acoperite
parcă de un placaj subțire și negru.
pure funcții matematice ziua și viața.
ultimele raze ale soarelui sînt un banal amestec de o substanță aurie
și schele metalice goale.
se rostogolesc pe lîngă zidurile observatorului astronomic
apoi dispar sub un morman de cărămizi.
rămîn nemișcat cu privirea ațintită spre făptura de fum
care se desprinde din mine
și se îndepărtează și ea
în vîrful picioarelor.

***

este miezul nopții și îngrozitor de frig. stau cu pătura-n cap așezat pe canapea în fața blocului. din cele patruzeci de mii de gînduri despre care se spune că ne trec în fiecare zi prin minte, acum nici măcar unul nu-și face simțită prezența să îmi țină de urît, ori ca instrument al conștiinței să îmi aducă măcar cîteva clipe de frămîntare. m-am tot sucit şi răsucit în pat, sac nevrotic de oase și kilometri de vase de sînge, de limfă, de măruntaie deshidratate, pînă m-am hotărît să mă ridic și să ies. afară nu mai există nimic. doar canapeaua vopsită în roșu și gardul scund din sîrmă care împrejmuiește grădina. în vîrfurile țepilor săi, ca niște pești abisali rătăciți în planurile alternative ale existenței, picături strălucitoare de apă îmi spun în cor bine-ai venit în întuneric, în tine. în orice direcție aș merge, peste tot este o negură densă, solidă ca smoala. și nu știu dacă asta este chiar lumea mea interioară cu totul, sau doar peretele, interfața care desparte punctul de plecare, de o altă lume poate mai luminoasă, mai caldă, prin care se poate păși cu mai mare ușurință. sper să existe o astfel de lume iar eu să nu mai fiu silit să rămîn atît de mult cu ochii închiși, ca un pui de animal abia născut, neobișnuit cu lumina, cu pielea zbîrcită, labe năclăite de lichid amniotic și sînge. din gîndul ăsta îmi fac un tovarăș, un prieten fidel, tăcut, căci nu mă interesează sunetul, vibrația neliniștitoare a particulelor unui mediu elastic în care eu şi el sîntem garanţie pentru realitatea celuilalt. îmi doresc doar să supraviețuim împreună, să încercăm, ca două gloanțe trase în același timp să penetrăm inima nopții, tîrîndu-ne după noi cozile de cometă. mi-e groază că va dispărea, că lichidul scînteietor al nimicului se va infiltra prin pori, prin oasele craniului, pînă în emisfera dreaptă a creierului. nu știu ce aș putea face aici, fără pereți, fără tavan, fără stînga, dreapta, fără înainte și înapoi să-l păstrez alături, înșurubat în liniștea mirosind a țigări de foi, în organele reci ale trupului meu.

shadows

simptome pozitive:
conductele intransigente ale orașului mîncat de rugină
idei delirante, halucinaţii tulburări ale gîndirii şi tulburări de mişcare —
în privirea lui e o gaură sau un gol,
ceva ce ajunge departe.
simptome negative:
toate iluziile pe care le poți avea după patruzeci de ani,
aplatizare emoţională sau absenţa exprimării emoţionale,
discursul interior, la timp pentru toți ceilalți
dar prea tîrziu pentru cel care vrea să se arunce,
serile de noiembrie în care “ajungi într-un loc și nu știi de unde ai plecat“.
simptome cognitive:
dificultăţi privind prioritizarea sarcinilor,
organizarea gândirii şi anumite tipuri de memorie,
plimbarea zilnică timp de treizeci de minute sub norii
radioactivi,
mișcarea în propriul spațiu existențial
bîjbîind prin întuneric pereții subțiri ai aortei.
simptome afective:
dispoziţie depresivă,
insomnii,
încercările repetate de-a convinge
susurul robinetului să se oprească,
vorbitul în somn:
“ 7. O, Doamne, eu sunt robul Tău, eu sunt robul Tău şi fiul roabei Tale; rupt-ai legăturile mele.
8. Ţie-ţi voi aduce jertfă de laudă şi numele Domnului voi chema.
9. Făgăduinţele mele le voi plini Domnului, înaintea a tot poporului Lui,
10. În curţile casei Domnului, în mijlocul tău, Ierusalime“
de asemenea, sentimente de inutilitate, vinovăţie şi anxietate,
precum şi alte simptome din sfera afectivă.
vă rugăm să așteptați, se setează imaginea…

Apărarea Siciliană

neapărat trebuie să
ai un program
să știi unde o să fii în fiecare moment al zilei
ce o să faci de dimineață
și pînă seara tîrziu
trebuie să ai rutina ta
să fii liber niciodată eliberat
să fii concentrat
totul să rămînă astfel sub control:
acizii grași
purinele
pirimidinele
fiecare mușchi
tendon
felul în care cresc unghiile
trebuie să pui în ordine tot ce trebuie
pus în ordine
să împachetezi tot ce trebuie
împachetat
încalță cei mai comozi pantofi
leagă șireturile strîns
răsucește de două ori cheia în ușă
și după cîțiva pași întoarce-te și asigură-te
că este închisă cum trebuie
verifică lista pe care ai dezlipit-o de pe frigider
ai grijă să nu omiți vreun lucru
intră în sh-ul de la parterul blocului
sună-ți mama și întreabă dacă ți-a luat
pe rețeta cunoștinței sale ce aveai nevoie
apoi întoarce-te cu fața spre cer și cu palmele așezate pe ochi spune:
“jur pe numărul patru
sădit în mintea mea
pe el
izvorul și rădăcina creației veșnic curgătoare
că tendoanele de ren sînt asepsia perfectă
cînd sîngele țîșnește ritmic cu presiune sincron
iar incizia urmează liniile de forță ale pielii“
și cînd ești absolut sigur
că totul a fost realizat
întoarce-te în oceanul primitiv al casei
apucă-te din nou să înveți să aștepți în tăcere
și amintește-ți să nu privești
știrile de seară
pentru că
fii sigur
în cetatea Ilionului mai sînt cai de lemn
iar Sodoma și Gomora încă ard.

***

stele și pulsul cățărător
pulsul în scară
imaginea care ar fi putut să fie obsesia a șapte vieți
în șapte trupuri diferite
direcția spre care nu te poți îndrepta
decît intrînd cu toată forța într-o barieră
“ trebuie să fie o ieșire din gaura asta de șarpe
este singurul motiv pentru care mai scriu rîndurile astea “
în șir indian
împleticiți pe străzi
adormim cu napalmul în gînd
e-atîta lumină
“ăsta e corpul delict“
doar noi doi la marginea orașului
și totul înfășurat
bine strîns în plasă de sîrmă
cea din urmă ezitare
ultimele șuvițe șiroitoare de apă
ultima dată cînd îmi acoperi ochii
cu ceva doar al tău.

***

urinez peste cocoloșul de hîrtie
din vasul veceului
vreau să-l înmoi și mai tare
să-l dispersez cu jetul de urină
ca în timpul unui bombardament
picăturile
fac șanț pe mijloc
șanț prin care trece călare pe-un cristal de sticlă ieftină

bătrînul

pe care de cîțiva ani îl visez că înnebunește de singurătate cîntînd:

“de-a ta sărutare, Zaraza

vreau să mor și eu!“

apometrul acoperit de rugină și calcar
numără salturile:
1. 703.088pe roșu
1. 975. 088 pe negru
pînă la lună.

***

calc înadins și apăsat în toate bălțile
la adăpost de ploaia torențială
un bărbat mic de statură
cu păr rar și cocoașă în piept
mă privește nedumerit
strig: în anul 1812 o iarnă timpurie s-a abătut asupra Rusiei
fără adăpost
fără hrană
soldații francezi au murit cu miile din cauza gerului
strigă: în 1812 o iarnă timpurie s-a abătut asupra Rusiei
fără adăpost
fără hrană
soldații francezi au murit cu miile din cauza gerului
țin
ține
și ținem deasupra capului un cer care își modiifică poziția
gravitațional cu mișcările bolnavului
strigăm:: în anul 1812 o iarnă timpurie s-a abătut asupra Rusiei
fără adăpost
fără hrană
soldații francezi au murit cu miile din cauza gerului.

***

e-o transmisiune-n direct de pe undeva
de la malul mării
reporterul
un tip răcit și înțolit ca un urs
anunță că un vapor din lemn
de culoare albastră
va fi ridicat de pe fundul apei
pentru prima dată după 450 de ani de la naufragiu
imaginile se succed rapid dînd naștere unor viziuni interioare
vechi ca amintirea unei vieți trecute
în cele din urmă nava este așezată
pe bucăți în remorcile a două camioane
apoi acestea pornesc cu viteză redusă
asemenea unui cortegiu funerar
prin micul oraș
pe trotuarele negre și umede
locuitorii stau și privesc mașinile
ce transportă uriașa singurătate
o fată scapă din mînă o oglindă care se sparge
cioburile care împînzesc asfaltul nu sînt
doar cioburile unei nostalgii
vaporul a ajuns în centrul vechi al orașului
piața este căptușită cu sute de curioși
bărbații și femeile discută însoțind vorbele cu gesturi largi
de la terase răsună o muzică rece
ca sîngele de reptilă
copiii mănâncă porumb fiert și vată de zahăr pe băț
întocmai ca la bîlci
mă apropii tot mai mult de ecran
o tristețe sclipitoare și încăpățînată îmi împăienjenește privirea
trec palma transpirată peste praful de pe ecran
încerc să disting fețele din mulțime
îmi dau seama că ziua de ieri este o patrie
din care am emigrat cu toții.

***

cel puțin o dată pe lună
ne spunem “la revedere“
cel puțin o dată pe lună
mă ghemuiesc pe bancheta din spate a unui microbuz
cu genunchii sprijiniți pe scaunul din față
și căștile-n urechi
în fiecare stație se aude șoferul întrebînd
într-o limbă mutilată de rutină
cine coboară
cine are bagaje în spate
prin fereastra mată nu pot vedea cerul sau oamenii
mergînd spre cealaltă parte a zilei
și nu-mi pot da seama dacă ce se aude
sînt urlete de durere
sau bucuria regăsirii
rămîn cu ochii închiși și căștile-n urechi pînă acasă
păstrez în minte o ultimă imagine a ta
așa cum
pe retina unui mort rămîne întipărită în format pdf sau jpeg
ultima clipă a vieții sale.