***

mă obişnuisem deja atît de bine cu zgomotul de motoare mari, cu scrîșnetul pietrișului sub roțile camioanelor agabaritice, încît începusem să măsor timpul după mersul lor. noptea, simțeam mai întîi cum patul începea ușor să vibreze, apoi auzeam murmurînd aproape imperceptibil în vitrină, peștele de sticlă al mamei, balerina de porțelan albastru, sticlele de whisky și parfum ale tatălui. doar cîteva secunde mai treceau pînă cînd casa începea să trepideze și luminile farurilor intrînd prin ferestrele mari pătrate, plezneau pielea tensionată a întunericului, întinsă ca membrana unei tobe între plafon și dușumeaua mereu mirosind a petrosin, găureau pereții albi ai camerei cu fascicule care se alergau între ele buimace, lucru ce nu făcea altceva decît să alimenteze şi mai mult iluzia propriei evadări. cred că așa se simțea și Cousteau în batiscaful său scufundat în albastru:
puțin claustrofob, puțin blazat, încercuit, încercînd să-și conecteze mintea la marele rechin alb, să corecteze neregularitățile marginilor limbii frecînd-o de spinarea unei balenei albastre. cred că așa trăise și Trakl, ghemuit într-un colț, în miezul întunecimii, adulmecînd rășina de brad a podelei, cu degetele orbecăind prin putregai, cu o stare de vertij continuu, dintr-un singur salt dînd ocol pămîntului. în acea ultimă vară, petrecută lîngă șantier, în perioada definitivei înfrîngeri, însingurarea a însemnat nu numai o neguroasă aură existențială, dar şi o catartică, foarte utilă experiență a izbăvirii, a izbăvirii de frică şi foame. după mult timp, nu mai eram doi, doi cu mîini moi și oase de vacă, privind în vitrinele magazinelor de la parterul caselor din centrul vechi siluetele noastre micșorate de frig. nu eram împreună să scuturăm scrumul țigărilor fumate pînă la filtru pe lemnul vopsit în verde al băncilor din Cișmigiu,
în timp ce atomii în ghete de jir se desprindeau din gură fir cu fir pînă la destrămarea noastră totală.
gîndul la plecare nu făcea decît să îmi accentueze stările: trăiam în camera umedă, cu pereți lipicioși și aer stătut, ca într-o cușetă de tren. cu lucrurile mereu împachetate, ghetele lîngă ușă și valizele sub masă, acoperit întotdeauna de un pled vechi, zdrențuit, dar călduros. cît era ziua de lungă moțăiam. mă trezeam rareori. doar cît să iau o înghițitură de apă, să înfulec grăbit un sandwich făcut invariabil din aceleași ingrediente. rămîneam treaz doar cît să privesc preț de cîteva minute, de după jaluzelele coborîte, muncitorii bine aghezmuiți, meticuloși ca viermii de pe cadavre, învelit în pătură ca în timpul unei lungi călătorii pe timp de iarnă. o iarnă ca cea în care, pe un magheru-ngropat sub zâmbete fragmentate, un asteroid încearca să agațe o stea de mare.

Reclame

P.U.M.A

cînd aurele noastre se apropie,
la jumătatea arcului voltaic
realitatea se diluează ca un fum de țigară,
pisica vine să se scalde în strălucire.
îmi place cum ți se răsfiră părul pe pernă.
fiecare fir, șuviță
par să aibă conștiință de sine,
s-ar putea duce oriunde, însă rămîn.
formează un halou de fraze fără nicio urmă de înțeles.
vasele de sânge din inimă
se strîng minge de tenis
pe care-o tot trimiți în afară terenului acestei lumi
până cînd durerea devine un fel de fericire
în care un șobolan gras
zace mort pe zgura cu miros de estrogen.
pe cerul de mascara
cu spumă de ras și ruj desenezi
cercuri concentrice
care să hipnotizeze,
trasezi direcția plonjonului fatal al minții mele
de cealaltă parte a realității.

***

cîteva semințe de mac pe fundul
pungii de hîrtie
și femeia în roșu își linge degetele,
plescăie zgomotos.
Zara pare satisfăcută.
niciodată nu a avut îndreptat asupra sa
un AKM.
metroul se oprește. aici cobor EU.
la suprafață sînt frumoși și lucioși
oamenii cu pămîntul deasupra capului
și cerul sub tălpi.
cine vrea să fie milionar?
un poet spune “eu“, apoi tușește la microfon, își cere scuze,
citește pentru prima dată proză.
venus 6. există o oarecare nemulțumire, cineva ar fi vrut ceva mai optimist.
se ridică părul pe ceafă.
realitate albă și roșie,
încapsulată ca un ou kinder.
surprize, surprize! fundăturile oferă
mai mult confort decît ne putem închipui.
am plecat de acasă cu o alună
în gură.
am tot plimbat-o dintr-o parte
în alta, pe sub limbă,
pînă aici, unde EU am coborît.
atît de tentat, încă de la început, am fost să o sfărîm între dinți! testul suprem de rezistență al vieții mele. un zumzet mic dar adînc.
vată de zahăr pe băț.
roșu din trei litere,
albastru din patru,
galben din șase.
o prostituată e urîtă și bolnavă, însă ea și copiii ei tot trebuie să mănînce.
e încă toamnă.
un nevăzător trece strada ajutat de-un copac desfrunzit.

kirlian

kirlian
dincolo de îngerii cu guri rotunde și ochi cavernoși,
dincolo de frecvența înnebunitoare pentru hipotalamus
a liniștii morților:
cîinele fără labele din față,
de limbă spînzurat. ( am continuat să țip mult timp după
ce ai plecat)
în lichidul coroziv al traiectoriei,
pe suprafața înghețată a drugilor de metal
de la victoriei,
organul mizeriei:
mărit și gras ca un ficat bolnav.
cît aripile unui airbus a380,
zona din creier în care lucrează cilindri reci și
tot mai numeroși ai indiferenței.
dincolo de lovitura năucitoare în plexul lunar,
dincolo de cea mai înaltă dintre ferestrele catedralei neamului,
dincolo de containerele cu angoasă din porturi,
de fosforescența pieței
în care “mîna întinsă care nu spune o poveste,
nu primește nimic“,
afectiunea cuiva, sinistră ca o celulă de condamnat politic.
frustrante ca alungarea din eden,
pătura frumos împăturită de la capătul patului,
grămada de constelații și blistere de pe blatul mesei,
radioul cîntînd:

“When you were here before
Couldn’t look you in the eye
You’re just like an angel
Your skin makes me cry“

***

și acum, trupul tău o baracă de scînduri,
ochii ca de mercur interferînd cu lumina
insectei inițiale.
deasupra, balcoane pline cu rufe umede.
cerul se descuamează în milioane de foițe
pe care toamna tîrzie le pulverizează ca o ploaie de confetti peste noi.
în spatele toaletei publice,
o cerșetoare bătrînă îşi cercetează în pungile de rafie
chiverniseala unei zile întregi:
pîine, parizer, vînt, ciocuri de pasăre,
iaurt, supunere, o rugăciune, bucăți de uter, o mașinărie de fabricat singurătate,
sclipirea unei vitrine
și în inimă ceva adînc, insuportabil.
marele ei ochi albastru
ne umple de teroare.

***

nu mai ştiu ce ne mai ține împreună.
poate foaia de hîrtie glasată în care odată
a fost împachetată o pereche de mănuși,
poate pliurile de piele de pe chipul fiecăruia dintre noi,
poate liniștea ce încă mai spune povești de necrezut.
simt de parcă aș da cu lopata într-un pămînt înghețat și tare,
cînd mă gîndesc la trecut.
suntem atît de îndepărtați și aproape ostili, Lilian Gish!
reflectîndu-se din oglindă,
firmele clădirilor de birouri de peste drum
luminează magic bucătăria, fotografia ta înrămată.
la impactul cu podeaua un ou explodează cu tandrețe.
mă așez în genunchi. stau şi privesc minute în șir gălbenușul cum se întinde,
ascult apa curgînd în chiuvetă,
îți simt mîinile care-mi dau brînci într-un urlet.
și apoi, întuneric în întuneric,
cu pielea moale și dulce,
cu buzele vopsite în alb:
tăcerea.

3 martie, 1994

8 martie, 1994

ceva rece rîzînd obraz lîngă obraz,
ceva rece pe afișele cinematografelor din marile mall-uri,
ceva rece în ciuda botului rujat,
ceva rece care lasă strada goală și melancolică,
ceva rece în așternutul răvășit:
un păianjen mare cu nasturii bluzei rupți
recită: “uităm, ne amintim,
aşteptăm.
copile, copile, copile,
ridic paharul, îl ţin ridicat
un minut întreg
şi zâmbesc.“
ceva rece rîzînd.