***

mă obişnuisem deja atît de bine cu zgomotul de motoare mari, cu scrîșnetul pietrișului sub roțile camioanelor agabaritice, încît începusem să măsor timpul după mersul lor. noptea, simțeam mai întîi cum patul începea ușor să vibreze, apoi auzeam murmurînd aproape imperceptibil în vitrină, peștele de sticlă al mamei, balerina de porțelan albastru, sticlele de whisky și parfum ale tatălui. doar cîteva secunde mai treceau pînă cînd casa începea să trepideze și luminile farurilor intrînd prin ferestrele mari pătrate, plezneau pielea tensionată a întunericului, întinsă ca membrana unei tobe între plafon și dușumeaua mereu mirosind a petrosin, găureau pereții albi ai camerei cu fascicule care se alergau între ele buimace, lucru ce nu făcea altceva decît să alimenteze şi mai mult iluzia propriei evadări. cred că așa se simțea și Cousteau în batiscaful său scufundat în albastru:
puțin claustrofob, puțin blazat, încercuit, încercînd să-și conecteze mintea la marele rechin alb, să corecteze neregularitățile marginilor limbii frecînd-o de spinarea unei balenei albastre. cred că așa trăise și Trakl, ghemuit într-un colț, în miezul întunecimii, adulmecînd rășina de brad a podelei, cu degetele orbecăind prin putregai, cu o stare de vertij continuu, dintr-un singur salt dînd ocol pămîntului. în acea ultimă vară, petrecută lîngă șantier, în perioada definitivei înfrîngeri, însingurarea a însemnat nu numai o neguroasă aură existențială, dar şi o catartică, foarte utilă experiență a izbăvirii, a izbăvirii de frică şi foame. după mult timp, nu mai eram doi, doi cu mîini moi și oase de vacă, privind în vitrinele magazinelor de la parterul caselor din centrul vechi siluetele noastre micșorate de frig. nu eram împreună să scuturăm scrumul țigărilor fumate pînă la filtru pe lemnul vopsit în verde al băncilor din Cișmigiu,
în timp ce atomii în ghete de jir se desprindeau din gură fir cu fir pînă la destrămarea noastră totală.
gîndul la plecare nu făcea decît să îmi accentueze stările: trăiam în camera umedă, cu pereți lipicioși și aer stătut, ca într-o cușetă de tren. cu lucrurile mereu împachetate, ghetele lîngă ușă și valizele sub masă, acoperit întotdeauna de un pled vechi, zdrențuit, dar călduros. cît era ziua de lungă moțăiam. mă trezeam rareori. doar cît să iau o înghițitură de apă, să înfulec grăbit un sandwich făcut invariabil din aceleași ingrediente. rămîneam treaz doar cît să privesc preț de cîteva minute, de după jaluzelele coborîte, muncitorii bine aghezmuiți, meticuloși ca viermii de pe cadavre, învelit în pătură ca în timpul unei lungi călătorii pe timp de iarnă. o iarnă ca cea în care, pe un magheru-ngropat sub zâmbete fragmentate, un asteroid încearca să agațe o stea de mare.

Reclame