***

tresar cînd de pe fereastră nu se vede niciun petic de pămînt.
șine, taxiuri, mașini personale, fire de tramvai, troleibuz și timpul furișîndu-se
cu repeziciune printre zecile de blocuri
cu fațadele crăpate,
strîmbe ca o dantură prost executată.
mă privesc în oglindă și nu-mi recunosc craniul.
la micul dejun, iaurt și biscuiți cu semințe.
un pachet, unul singur, mai mic și mai portocaliu decît soarele
ce se ridică printre sclipitoarele ferestre ale casei poporului.
și un fruct. bine copt.
apoi nitrazepam. doar jumătate.
cu multă apă.
pentru stări de tensiune emoțională, suprasolicitare nervoasă, anxietate, depresiuni psihice.
o altă privire în oglindă înainte să ies: încă nu-mi recunosc craniul.
cu un singur salt acopăr toate cele cinci scări de la intrarea în bloc.
cîțiva nori, încîrligați ciudat,
aduc pentru cîteva clipe umbră deasupra stației
de autobuz, peste băncile protejate
de o cabină din plexiglas transparent.
din ceața albastră a depărtării se vede venind tramvaiul. o omidă verde, electrificată, segmentată de inele negre din cauciuc.
miroase a rugină și a metal, a pradă vie.
scaunele sînt murdare și lipicioase cu nume și numere de telefon scrise pe ele.
undeva în față,
două umbre stau îmbrățișate.
am aproape o oră la dispoziție, timp în care
străpung vîscozitatea orașului și mă îndrept spre
luminile altei lumi.
iau și cealaltă jumătate de pastilă apoi cobor.
mărșăluiesc pe străzi de parcă în rucsac,
în afară de un alt fruct,
un corn cu ciocolată
și cîteva flacoane cu medicamente,
aș avea bastonul de mareșal. Napoleon ar fi mîndru de mine.
probabil chiar ar zîmbi, așa cum aseară Beethoven
mi-a zîmbit cu larghețe cînd am întrebat
ce caută chipul său printre firele groase și îmbîcsite ale covorului de lînă, unde de obicei văd doar lucruri și fețe necunoscute, de ce nu este în rai sau în iad.
mi-a spus că nu există rai sau iad,
doar nori, fluturi și covoare, că acum aude și compune din nou, iar pe Mozart l-a iertat.
e frig și privind supermarketurile în construcție,
spatele încovoiat al statuii eroului necunoscut,
pulpele dezgolite de vînt ale unei fete,
mă gîndesc ce bună ar fi prietenia cu un tigru.
fiecare pas pe care-l fac are o spectralitate electrică,
strălucitoare.
număr casele, blocurile, oamenii, intru în orice
magazin ce-mi iese în cale,
plasez pe orbită un șir nesfîrșit de îndoieli,
trag aerul rece în piept
din care lipsește inexplicabil mirosul de benzină.
după-amiaza este un păianjen palid
care foșnește ambalajul cornului cu ciocolată.
desfac rucsacul și încercînd să trec neobservat
iau pe rînd pastilele pentru anxietate,
pentru durere, pentru inexplicabil.
stîlpii de iluminat aprind străzile acoperite
parcă de un placaj subțire și negru.
pure funcții matematice ziua și viața.
ultimele raze ale soarelui sînt un banal amestec de o substanță aurie
și schele metalice goale.
se rostogolesc pe lîngă zidurile observatorului astronomic
apoi dispar sub un morman de cărămizi.
rămîn nemișcat cu privirea ațintită spre făptura de fum
care se desprinde din mine
și se îndepărtează și ea
în vîrful picioarelor.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s