kirlian

kirlian
dincolo de îngerii cu guri rotunde și ochi cavernoși,
dincolo de frecvența înnebunitoare pentru hipotalamus
a liniștii morților:
cîinele fără labele din față,
de limbă spînzurat. ( am continuat să țip mult timp după
ce ai plecat)
în lichidul coroziv al traiectoriei,
pe suprafața înghețată a drugilor de metal
de la victoriei,
organul mizeriei:
mărit și gras ca un ficat bolnav.
cît aripile unui airbus a380,
zona din creier în care lucrează cilindri reci și
tot mai numeroși ai indiferenței.
dincolo de lovitura năucitoare în plexul lunar,
dincolo de cea mai înaltă dintre ferestrele catedralei neamului,
dincolo de containerele cu angoasă din porturi,
de fosforescența pieței
în care “mîna întinsă care nu spune o poveste,
nu primește nimic“,
afectiunea cuiva, sinistră ca o celulă de condamnat politic.
frustrante ca alungarea din eden,
pătura frumos împăturită de la capătul patului,
grămada de constelații și blistere de pe blatul mesei,
radioul cîntînd:

“When you were here before
Couldn’t look you in the eye
You’re just like an angel
Your skin makes me cry“

Reclame

***

și acum, trupul tău o baracă de scînduri,
ochii ca de mercur interferînd cu lumina
insectei inițiale.
deasupra, balcoane pline cu rufe umede.
cerul se descuamează în milioane de foițe
pe care toamna tîrzie le pulverizează ca o ploaie de confetti peste noi.
în spatele toaletei publice,
o cerșetoare bătrînă îşi cercetează în pungile de rafie
chiverniseala unei zile întregi:
pîine, parizer, vînt, ciocuri de pasăre,
iaurt, supunere, o rugăciune, bucăți de uter, o mașinărie de fabricat singurătate,
sclipirea unei vitrine
și în inimă ceva adînc, insuportabil.
marele ei ochi albastru
ne umple de teroare.

***

nu mai ştiu ce ne mai ține împreună.
poate foaia de hîrtie glasată în care odată
a fost împachetată o pereche de mănuși,
poate pliurile de piele de pe chipul fiecăruia dintre noi,
poate liniștea ce încă mai spune povești de necrezut.
simt de parcă aș da cu lopata într-un pămînt înghețat și tare,
cînd mă gîndesc la trecut.
suntem atît de îndepărtați și aproape ostili, Lilian Gish!
reflectîndu-se din oglindă,
firmele clădirilor de birouri de peste drum
luminează magic bucătăria, fotografia ta înrămată.
la impactul cu podeaua un ou explodează cu tandrețe.
mă așez în genunchi. stau şi privesc minute în șir gălbenușul cum se întinde,
ascult apa curgînd în chiuvetă,
îți simt mîinile care-mi dau brînci într-un urlet.
și apoi, întuneric în întuneric,
cu pielea moale și dulce,
cu buzele vopsite în alb:
tăcerea.

3 martie, 1994

8 martie, 1994

ceva rece rîzînd obraz lîngă obraz,
ceva rece pe afișele cinematografelor din marile mall-uri,
ceva rece în ciuda botului rujat,
ceva rece care lasă strada goală și melancolică,
ceva rece în așternutul răvășit:
un păianjen mare cu nasturii bluzei rupți
recită: “uităm, ne amintim,
aşteptăm.
copile, copile, copile,
ridic paharul, îl ţin ridicat
un minut întreg
şi zâmbesc.“
ceva rece rîzînd.

***

sub ochiul intens fardat al lui Dumnezeu
sau sub spoiala anilor cu reflexiile lor naive,
ziua se duce la fel,
se pierde în același suprareal întuneric.
deasupra orașului de hîrtie,
deasupra teancului de filme rusești
și reviste franțuzești,
cu pupilele lărgite,
zvîcniri ale aortei,
încerc să adorm într-o singură dimensiune,
în camera în care singura sursă de lumină
este umbra ei,
în care surîsul
este doar o succesiune rapidă de diapozitive.

***

tresar cînd de pe fereastră nu se vede niciun petic de pămînt.
șine, taxiuri, mașini personale, fire de tramvai, troleibuz și timpul furișîndu-se
cu repeziciune printre zecile de blocuri
cu fațadele crăpate,
strîmbe ca o dantură prost executată.
mă privesc în oglindă și nu-mi recunosc craniul.
la micul dejun, iaurt și biscuiți cu semințe.
un pachet, unul singur, mai mic și mai portocaliu decît soarele
ce se ridică printre sclipitoarele ferestre ale casei poporului.
și un fruct. bine copt.
apoi nitrazepam. doar jumătate.
cu multă apă.
pentru stări de tensiune emoțională, suprasolicitare nervoasă, anxietate, depresiuni psihice.
o altă privire în oglindă înainte să ies: încă nu-mi recunosc craniul.
cu un singur salt acopăr toate cele cinci scări de la intrarea în bloc.
cîțiva nori, încîrligați ciudat,
aduc pentru cîteva clipe umbră deasupra stației
de autobuz, peste băncile protejate
de o cabină din plexiglas transparent.
din ceața albastră a depărtării se vede venind tramvaiul. o omidă verde, electrificată, segmentată de inele negre din cauciuc.
miroase a rugină și a metal, a pradă vie.
scaunele sînt murdare și lipicioase cu nume și numere de telefon scrise pe ele.
undeva în față,
două umbre stau îmbrățișate.
am aproape o oră la dispoziție, timp în care
străpung vîscozitatea orașului și mă îndrept spre
luminile altei lumi.
iau și cealaltă jumătate de pastilă apoi cobor.
mărșăluiesc pe străzi de parcă în rucsac,
în afară de un alt fruct,
un corn cu ciocolată
și cîteva flacoane cu medicamente,
aș avea bastonul de mareșal. Napoleon ar fi mîndru de mine.
probabil chiar ar zîmbi, așa cum aseară Beethoven
mi-a zîmbit cu larghețe cînd am întrebat
ce caută chipul său printre firele groase și îmbîcsite ale covorului de lînă, unde de obicei văd doar lucruri și fețe necunoscute, de ce nu este în rai sau în iad.
mi-a spus că nu există rai sau iad,
doar nori, fluturi și covoare, că acum aude și compune din nou, iar pe Mozart l-a iertat.
e frig și privind supermarketurile în construcție,
spatele încovoiat al statuii eroului necunoscut,
pulpele dezgolite de vînt ale unei fete,
mă gîndesc ce bună ar fi prietenia cu un tigru.
fiecare pas pe care-l fac are o spectralitate electrică,
strălucitoare.
număr casele, blocurile, oamenii, intru în orice
magazin ce-mi iese în cale,
plasez pe orbită un șir nesfîrșit de îndoieli,
trag aerul rece în piept
din care lipsește inexplicabil mirosul de benzină.
după-amiaza este un păianjen palid
care foșnește ambalajul cornului cu ciocolată.
desfac rucsacul și încercînd să trec neobservat
iau pe rînd pastilele pentru anxietate,
pentru durere, pentru inexplicabil.
stîlpii de iluminat aprind străzile acoperite
parcă de un placaj subțire și negru.
pure funcții matematice ziua și viața.
ultimele raze ale soarelui sînt un banal amestec de o substanță aurie
și schele metalice goale.
se rostogolesc pe lîngă zidurile observatorului astronomic
apoi dispar sub un morman de cărămizi.
rămîn nemișcat cu privirea ațintită spre făptura de fum
care se desprinde din mine
și se îndepărtează și ea
în vîrful picioarelor.

***

este miezul nopții și îngrozitor de frig. stau cu pătura-n cap așezat pe canapea în fața blocului. din cele patruzeci de mii de gînduri despre care se spune că ne trec în fiecare zi prin minte, acum nici măcar unul nu-și face simțită prezența să îmi țină de urît, ori ca instrument al conștiinței să îmi aducă măcar cîteva clipe de frămîntare. m-am tot sucit şi răsucit în pat, sac nevrotic de oase și kilometri de vase de sînge, de limfă, de măruntaie deshidratate, pînă m-am hotărît să mă ridic și să ies. afară nu mai există nimic. doar canapeaua vopsită în roșu și gardul scund din sîrmă care împrejmuiește grădina. în vîrfurile țepilor săi, ca niște pești abisali rătăciți în planurile alternative ale existenței, picături strălucitoare de apă îmi spun în cor bine-ai venit în întuneric, în tine. în orice direcție aș merge, peste tot este o negură densă, solidă ca smoala. și nu știu dacă asta este chiar lumea mea interioară cu totul, sau doar peretele, interfața care desparte punctul de plecare, de o altă lume poate mai luminoasă, mai caldă, prin care se poate păși cu mai mare ușurință. sper să existe o astfel de lume iar eu să nu mai fiu silit să rămîn atît de mult cu ochii închiși, ca un pui de animal abia născut, neobișnuit cu lumina, cu pielea zbîrcită, labe năclăite de lichid amniotic și sînge. din gîndul ăsta îmi fac un tovarăș, un prieten fidel, tăcut, căci nu mă interesează sunetul, vibrația neliniștitoare a particulelor unui mediu elastic în care eu şi el sîntem garanţie pentru realitatea celuilalt. îmi doresc doar să supraviețuim împreună, să încercăm, ca două gloanțe trase în același timp să penetrăm inima nopții, tîrîndu-ne după noi cozile de cometă. mi-e groază că va dispărea, că lichidul scînteietor al nimicului se va infiltra prin pori, prin oasele craniului, pînă în emisfera dreaptă a creierului. nu știu ce aș putea face aici, fără pereți, fără tavan, fără stînga, dreapta, fără înainte și înapoi să-l păstrez alături, înșurubat în liniștea mirosind a țigări de foi, în organele reci ale trupului meu.