***

“dacă acesta ar fi începutul unui poem, el ar fi numit lucrul pe care l-ar fi simțit în interiorul său, tăcerea zăpezii” — Orhan Pamuk
pornesc televizorul direct de la butonul de pe panoul frontal
apoi caut telecomanda
vreau un post convenabil
“liniștit“
care să difuzeze reclame rar
la care să se vorbească
fără să conteze despre ce
numai să se vorbească încontinuu
display-ul afișează “lost signal“
iar sunetul hîrîie
îl închid
și gîndesc că un aparat de radio este oricînd
o soluție mai bună
mă întind pe pat cu piciorul drept îndoit din genunchi cu stîngul trecut pe deasupra
am pantaloni scurți în carouri albastre
sînt pantalonii mei de “alergare“
privesc genunchii
pilozitatea accentuată de pe tibii
număr în gînd degetele de la picioare
sunt toate: “lungi și deșirate ca ale lui tac-tu“
cum spunea mama cînd eram copil
bîjbîi după cartea de pe noptieră
o ţin cîteva minute în dreptul ochilor fără să o deschid
pînă cînd titlul numele autorului și grafica de pe copertă
devin o pată difuză
cețoasă
halou cu nuanțe albe și albastre
o las să cadă pe piept
capul cade și el într-o parte
spre umărul stîng
braţele se relaxează
unghiul descris de genunchiul îndoit crește
saliva se prelinge din colțul gurii
o muscă de care nu scap de cîteva zile
începe să îmi dea tîrcoale iarăși
la început în cercuri largi
apoi din ce în ce mai aproape
închid ochii și aștept cu o revistă făcută sul în mînă
la etajul de deasupra un bărbat urlă
se aud țipetele unei femei
un copil mic plînge
dintr-odată fără niciun motiv aparent se face liniște
nu se mai aude nimic
nici măcar musca mea
deschid ochii și încep să o caut
să cercetez camera fără să fac vreo mișcare
s-a oprit pe o jumătate de felie de pizza
nu pot permite asta
arunc spre ea cu revista
se sperie
și în sfîrșit iese pe geam prin plasa spartă într-un colț
mă întorc încet de pe stînga pe dreapta
dar nu pot rămîne așa
simt încă o presiune ciudată
pe partea dreapta a abdomenului în zona
în care am fost operat
lîngă pat am o sticlă cu apă
sorb din vârful buzelor foarte puțină
îi pun dopul
și o ţin în lumina ferestrei să văd cît a mai rămas
mă ridic
scutur cearceaful de firimituri
arunc sacul cu gunoi
pun telefonul la încărcat
îmi număr mărunţişul
așez cartela de metrou în alt compartiment al portofelului și vorbesc cu glas tare
scot din dulapul de la baie geanta de la o trusă cu produse de igienă
țin în ea “moțul“ tăiat la botez și osemintele unei broaște
peste care am călcat cu piciorul gol vara trecută
am simțit atunci așchiile de os
înțepînd călcîiul săptămlni întregi la rînd
și am simțit sîngele
le privesc
figurine albe din os pe blatul negru al mesei
piese tragice ale unui joc de șah desfășurat mecanic
din firimiturile de pîine rămase pe pervaz se hrănesc câteva vrăbii
îmi ocupă atenția pentru o vreme
pînă cînd simt o căldură familiară:
în deșertul palmei un fir subțire de sînge
este linia dintre viață și moarte.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s