***

cel puțin o dată pe lună
ne spunem “la revedere“
cel puțin o dată pe lună
mă ghemuiesc pe bancheta din spate a unui microbuz
cu genunchii sprijiniți pe scaunul din față
și căștile-n urechi
în fiecare stație se aude șoferul întrebînd
într-o limbă mutilată de rutină
cine coboară
cine are bagaje în spate
prin fereastra mată nu pot vedea cerul sau oamenii
mergînd spre cealaltă parte a zilei
și nu-mi pot da seama dacă ce se aude
sînt urlete de durere
sau bucuria regăsirii
rămîn cu ochii închiși și căștile-n urechi pînă acasă
păstrez în minte o ultimă imagine a ta
așa cum
pe retina unui mort rămîne întipărită în format pdf sau jpeg
ultima clipă a vieții sale.

Reclame

***

știți
mi-a spus doctorul
pentru o viață sănătoasă
ar trebui să renunțați la fumat
la grăsimi
să beți măcar doi litri de apă pe zi
să dormiț opt ore pe noapte
să faceți cel puțin 30 de minute de mișcare zilnic
iar fiecare cuvînt pe care îl spuneți
ar trebui să fie cel puțin ambiguu
mesajul să se dezvăluie
doar la final
cînd își schimbă sensul.

***

da, sînt zile cînd singurătatea se transformă-n furie
și în alcool
apoi alcoolul devine iarăși singurătate
în cele din urmă singurătatea se transformă-n
“nu-mi văd capul de-atîtea treburi“
cînd mă auzi spunînd că am desfăcut încă o sticlă
că sînt bine dar foarte ocupat
de fapt îți spun cît am fost de singur
că am adormit în fața televizorului cu telefonul în mînă
și tot ce a rămas pe canapeaua din sufragerie
sînt rămășițele de os ale unui
oraș scufundat în el însuși.

interpretarea copenhaga

08:00 căldura sufocantă și vîrsta sînt singurele
lucruri pe care le mai simt
08:22 partea cea mai proastă este că încă există speranță
10:01 “ Dumnezeu este o ființă îndepărtată, care are legătură cu cărțile și cu tămîia, diavolul este un vecin pe care mulți cred că l-au zărit la un moment dat“
12:00 ea lucrează ca îmblînzitoare de șerpi. antibioticele încep să își facă efectul
14:00 fiecare obiect de metal din cameră doare
16:00 “Cizmuliță“ era fiul unui general roman extrem de iubit și prețuit, Germanicus Claudianus
18:00 încerc să fiu luat în serios
20:00: listă de activități recreative: mersul pe bicicletă
privitul păsărilor de pe lacul morii
vizită în cărturești
porumb fiert în centrul vechi
incendierea muzeului național de artă
21:34 INSERT INTO `wp_postmeta` (`post_id`, `meta_key`, `meta_value`) VALUES (46253, ‘post_views_count’, ‘0’)
404# no getaway reply
22:00 sînt sigur că cineva m-ar fi putut opri dar
nimeni nu a făcut nimic
24:00 plouă
se întunecă străzile
se întunecă orașul
pentru un moment și rațiunea
întotdeauna plouă la miezul nopții
01:00 am îngenuncheat în fața Lui
și El mi-a spus numele
nu cel dat de mama mea la botez
01:30 vă mulțumesc calmante pentru puterea
pe care mi-o dați
03:00 tată, cred că ai simțit aceleași dureri
și nici tu nu ți-ai găsit cuvintele
04:01 și totuși brațele
picioarele
sînt mai de încredere decît mintea
partea proastă este că încă există speranță
04:17 partea proastă este că încă există speranță

05:00 partea proastă este că încă există speranță

nitrazepam

habar nu am cum cîinele vecinului
poate alerga și lătra în același timp
cum tapițerul a reușit să-mi acopere cu doar
cîteva sute de metri de piele întreg spatele
sau de ce tavanul dormitorului
este mai sus
mai verde și mai întins decît oricare alt cer
văzut vreodată
nu înțeleg de ce protestatarii veniți din diaspora
poartă torțe aprinse
poeții sînt și ei acolo—fiecare cu un nou-născut în dinți
de ce forțele de ordine au creat
cordon în jurul lor stînd în cap: poziția lotus
și cei de la salvare
au aprins grătare
dar sînt recunoscător pentru ochiul drept tot mai încețoșat
pentru nodul din gît
farmacia de peste drum
pentru cei cîțiva pași pe care am reușit să-i fac pînă
la baie
pentru mărul din care am mușcat
atunci cînd
am mințit medicul
despre anxietatea mea
atacurile de panică
lipsa de somn
el a spus ceva
nu am înțeles ce
dar am început să simt cum pieptul
se desface ca o portocală
și au început să cadă semințe
pe care le-am lăsat pe tot drumul pînă acasă
acesta fiind cred motivul pentru care
zmeul a reușit să îmi dea de urmă
de multe ori am luat orașul la pas
vrînd să scap
să-l fac să se rătăcească
am urcat în alt autobuz decît trebuia
i-am dat taximetristului toți banii din buzunar
să mă ducă cît de departe poate
am aruncat în urmă un pieptene
pădure deasă s-a ridicat
am aruncat solzi de pește
dar zmeul nu a alunecat
s-a întors alături de mine
în magnifica noastră închisoare
și zi de zi împreună
ascultăm același cîine care poate lătra în timp ce aleargă
privim același plafon fără să înțelegem
cum de este mai sus
mai întins și mai verde decît oricare alt cer văzut vreodată
iar pasărea care se prăbușește din el
poate cînta în timp ce moare.

***

“dacă acesta ar fi începutul unui poem, el ar fi numit lucrul pe care l-ar fi simțit în interiorul său, tăcerea zăpezii” — Orhan Pamuk
pornesc televizorul direct de la butonul de pe panoul frontal
apoi caut telecomanda
vreau un post convenabil
“liniștit“
care să difuzeze reclame rar
la care să se vorbească
fără să conteze despre ce
numai să se vorbească încontinuu
display-ul afișează “lost signal“
iar sunetul hîrîie
îl închid
și gîndesc că un aparat de radio este oricînd
o soluție mai bună
mă întind pe pat cu piciorul drept îndoit din genunchi cu stîngul trecut pe deasupra
am pantaloni scurți în carouri albastre
sînt pantalonii mei de “alergare“
privesc genunchii
pilozitatea accentuată de pe tibii
număr în gînd degetele de la picioare
sunt toate: “lungi și deșirate ca ale lui tac-tu“
cum spunea mama cînd eram copil
bîjbîi după cartea de pe noptieră
o ţin cîteva minute în dreptul ochilor fără să o deschid
pînă cînd titlul numele autorului și grafica de pe copertă
devin o pată difuză
cețoasă
halou cu nuanțe albe și albastre
o las să cadă pe piept
capul cade și el într-o parte
spre umărul stîng
braţele se relaxează
unghiul descris de genunchiul îndoit crește
saliva se prelinge din colțul gurii
o muscă de care nu scap de cîteva zile
începe să îmi dea tîrcoale iarăși
la început în cercuri largi
apoi din ce în ce mai aproape
închid ochii și aștept cu o revistă făcută sul în mînă
la etajul de deasupra un bărbat urlă
se aud țipetele unei femei
un copil mic plînge
dintr-odată fără niciun motiv aparent se face liniște
nu se mai aude nimic
nici măcar musca mea
deschid ochii și încep să o caut
să cercetez camera fără să fac vreo mișcare
s-a oprit pe o jumătate de felie de pizza
nu pot permite asta
arunc spre ea cu revista
se sperie
și în sfîrșit iese pe geam prin plasa spartă într-un colț
mă întorc încet de pe stînga pe dreapta
dar nu pot rămîne așa
simt încă o presiune ciudată
pe partea dreapta a abdomenului în zona
în care am fost operat
lîngă pat am o sticlă cu apă
sorb din vârful buzelor foarte puțină
îi pun dopul
și o ţin în lumina ferestrei să văd cît a mai rămas
mă ridic
scutur cearceaful de firimituri
arunc sacul cu gunoi
pun telefonul la încărcat
îmi număr mărunţişul
așez cartela de metrou în alt compartiment al portofelului și vorbesc cu glas tare
scot din dulapul de la baie geanta de la o trusă cu produse de igienă
țin în ea “moțul“ tăiat la botez și osemintele unei broaște
peste care am călcat cu piciorul gol vara trecută
am simțit atunci așchiile de os
înțepînd călcîiul săptămlni întregi la rînd
și am simțit sîngele
le privesc
figurine albe din os pe blatul negru al mesei
piese tragice ale unui joc de șah desfășurat mecanic
din firimiturile de pîine rămase pe pervaz se hrănesc câteva vrăbii
îmi ocupă atenția pentru o vreme
pînă cînd simt o căldură familiară:
în deșertul palmei un fir subțire de sînge
este linia dintre viață și moarte.