ghemuit în mireasma de metropolă
a propriilor reflexe
noapte de noapte
reconectez cordonul ombilical
aștept mesaje din înalt
cu privirea ațintită
spre diagrama trandafirului lipsă din buchet
rămân suspendat
între halucinație și oglinda care nu reflectă nimic
luminat tot mai intens
de focul rece al veiozei din sare de Himalaya
liniștea încetează să mai fie
axă de simetrie
devine ființă
sumbră
oraculară
în cei câțiva metri cubi de aer
blițuri puternice luminează pe covor
cartușe de război
motoare sfărâmate de bombardiere
garduri din plasă și sârmă ghimpată
spre care ca într-o aură de cercuri concentrice
mă îndrept cuprins de un soi de abstrusâ clarviziune
așa mă găseşește în zori ea
agățat într-o spânzurătoare de cobalt
și când sunt iarăşi întins pe podea
cu așternuturile răvășite de jur-împrejur
deconectează cordonul
șterge embrionul transparent
lichidul amniotic de pe trup și din păr
atunci redeschid ochii
încep să visez
interiorul minuscul
ilizibil al lumii
și fiecare clipă ce vine
are propriul organ de simț
ovare fertile
rețele de cablaj subteran
cu ajutorul cărora
civilizații colaterale
programează
sexul verbului a muri.
Negru Opac 