închid ușa
și spun
să fie lumină
instantaneu particulele de praf și electricitate
se topesc una-n alta
tapetul moale ca untul de arahide
se scurge pe dușumea
o carte deschisă
pulsează abia perceptibil
paginile ei
bolnav demult imobilizat
așteaptă
sub jetul de lumină
obrajii şi fruntea îmi strălucesc
stomacul deține adevărul suprem
sunt o bombă artizanală
sunt în afara gravitației
levitez
brațele deschise se întind
până la marginile lumii oamenilor mari
sunt un păianjen
rămân nemișcat
în mijlocul camerei ca într-o fotografie
lumina devine densă și grea
o greutate neaşteptată
metalică
e-atât de ciudat că am un trup
că exist într-un trup.
Negru Opac 