se pare că pentru mine, de ceva timp
lipsa de somn a devenit obișnuință
o substanță delicată, fragilă
agățată ca un nerv
între vertebre, ascunsă sub stern
un iglu ce-o ține la adăpost
mereu proaspătă
mereu vie
durerile sunt continue la baza craniului
între coaste
în explicațiile din fiecare seară
ale becului de 75 de wați
în fâșul cenușiu al obrazului femeii de serviciu
pe lângă care treceam fără să îi răspund
deși mă saluta de fiecare dată pe un ton șoptit
geamăn glasului unui bolnav care zace
în pat cu totul golit de vlagă
după câțiva pași realizam lipsa de politețe
și voiam să mă întorc din drum să
îi spun că îmi pare rău, că eram căzut pe gânduri
demult căzut
dar continuam să merg înainte cu pasul
unui animal abia ieșit din hibernare
continuam să fac aceeași greșeală mereu
în minte cu o singură întrebare
ce va fi, ce va fi după moarte
aş vrea să cred că sufletele se vor
urca într-un autobuz cum sunt cele ale ratb-ului
vor călători la fel de înghesuite
de nemulțumite de mirosul de benzină
de mizeria de pe scaune
(să fie trecerea familiară)
și odată ajunse acolo vor coborî
la porțile unor mari orașe
unde fiecare va primi o nouă viață, un alt
destin de îndeplinit
aș vrea să cred că li se va spune
că până în acel moment
au fost doar semințe germinând
iar “viața“ trecută a fost doar un strat de zăpadă
ce le-a protejat să poată ajunge acolo
la această nouă existență
în care eul permanent
se află la cea din urmă trecere
în ceva a cărui complexitate va fi la îndemâna oricui
astfel se va înțelege cu ușurință
de ce pământul este a patra planetă de la soare
de ce spunea bunicul despre mâna crăpată
aspră a bunicii că este îndestulătoare
și bună ca o pâine caldă
de ce și acum după treizeci de ani
încă văd
în colțul de sus al camerei, aproape în fiecare noapte
mâinile atârnănd pe lângă trup
vestonul kaki
bocancii înnoroiați ai soldatului care se spânzurase
lângă depou
în copacul pe care noi copiii
îl consideram fiind una dintre barele porții
de fotbal
ceața și toamna
câmpurile magnetice
undele tahionice subluminice
pluteau în jurul capului său ca o aură
pentru mine a fost întâia reprezentare palpabilă
a lui Hristos
vreau să cred că vom afla toate acestea
altfel totul ar fi inutil
ar fi absurd
iar eu nu pot vedea absurdul
în nașterea unui copil
în migrația bilelor de rulment
spre marginea tăvii acoperită cu hârtie de copt
așa cum nu-l pot vedea nici în visul de azi noapte
în care catapultat de expirația unei balene
am fost aruncat până pe o bancă în cișmigiu
printre siringi folosite
urme de sînge
și lichid seminal
de pe pod venea înspre mine
o gânganie enormă
spunea că e Dumnezeu
m-am aruncat cu fața la pământ
și am strigat
“nu sunt vrednic să te văd, Doamne!“
în timp ce în minte aveam pentru prima
dată o altă întrebare
“de când bâzâie Dumnezeu?“
am rămas așa timp îndelungat
până când am simțit că sunt singur iarăși
Dumnezeul enorm cu zbor greoi trecuse
stătea așezat pe o bordură
și scria pe asfalt cu cretă
“după o noapte cu somn agitat
o gânganie îngrozitoare se trezi transformată
în autorul acestor rânduri“.
*
fragmentul dintre ghilimele îi aparține lui Kafka, romanul Metamorfoza