***

se pare că pentru mine, de ceva timp

lipsa de somn a devenit obișnuință

o substanță delicată, fragilă

agățată ca un nerv

între vertebre, ascunsă sub stern

un iglu ce-o ține la adăpost

mereu proaspătă

mereu vie

durerile sunt continue la baza craniului

între coaste

în explicațiile din fiecare seară

ale becului de 75 de wați

în fâșul cenușiu al obrazului femeii de serviciu

pe lângă care treceam fără să îi răspund

deși mă saluta de fiecare dată pe un ton șoptit

geamăn glasului unui bolnav care zace

în pat cu totul golit de vlagă

după câțiva pași realizam lipsa de politețe

și voiam să mă întorc din drum să

îi spun că îmi pare rău, că eram căzut pe gânduri

demult căzut

dar continuam să merg înainte cu pasul

unui animal abia ieșit din hibernare

continuam să fac aceeași greșeală mereu

în minte cu o singură întrebare

ce va fi, ce va fi după moarte

aş vrea să cred că sufletele se vor

urca într-un autobuz cum sunt cele ale ratb-ului

vor călători la fel de înghesuite

de nemulțumite de mirosul de benzină

de mizeria de pe scaune

(să fie trecerea familiară)

și odată ajunse acolo vor coborî

la porțile unor mari orașe

unde fiecare va primi o nouă viață, un alt

destin de îndeplinit

aș vrea să cred că li se va spune

că până în acel moment

au fost doar semințe germinând

iar “viața“ trecută a fost doar un strat de zăpadă

ce le-a protejat să poată ajunge acolo

la această nouă existență

în care eul permanent

se află la cea din urmă trecere

în ceva a cărui complexitate va fi la îndemâna oricui

astfel se va înțelege cu ușurință

de ce pământul este a patra planetă de la soare

de ce spunea bunicul despre mâna crăpată

aspră a bunicii că este îndestulătoare

și bună ca o pâine caldă

de ce și acum după treizeci de ani

încă văd

în colțul de sus al camerei, aproape în fiecare noapte

mâinile atârnănd pe lângă trup

vestonul kaki

bocancii înnoroiați ai soldatului care se spânzurase

lângă depou

în copacul pe care noi copiii

îl consideram fiind una dintre barele porții

de fotbal

ceața și toamna

câmpurile magnetice

undele tahionice subluminice

pluteau în jurul capului său ca o aură

pentru mine a fost întâia reprezentare palpabilă

a lui Hristos

vreau să cred că vom afla toate acestea

altfel totul ar fi inutil

ar fi absurd

iar eu nu pot vedea absurdul

în nașterea unui copil

în migrația bilelor de rulment

spre marginea tăvii acoperită cu hârtie de copt

așa cum nu-l pot vedea nici în visul de azi noapte

în care catapultat de expirația unei balene

am fost aruncat până pe o bancă în cișmigiu

printre siringi folosite

urme de sînge

și lichid seminal

de pe pod venea înspre mine

o gânganie enormă

spunea că e Dumnezeu

m-am aruncat cu fața la pământ

și am strigat

“nu sunt vrednic să te văd, Doamne!“

în timp ce în minte aveam pentru prima

dată o altă întrebare

“de când bâzâie Dumnezeu?“

am rămas așa timp îndelungat

până când am simțit că sunt singur iarăși

Dumnezeul enorm cu zbor greoi trecuse

stătea așezat pe o bordură

și scria pe asfalt cu cretă

“după o noapte cu somn agitat

o gânganie îngrozitoare se trezi transformată

în autorul acestor rânduri“.

*
fragmentul dintre ghilimele îi aparține lui Kafka, romanul Metamorfoza

Publicitate