***

noapte de noapte

trântit pe pat 

confuz ca o focă ce a uitat

că trebuie să aplaude pentru a primi pește

pătez așternuturile cu transpirație

lucioasă și abundentă

ca de actor porno

urmăresc alternativ 

documentare

și filme mute

antimoniul avea rolul de a proteja

ochii egiptenilor în deșert

lilian gish îți făcea singură cascadoriile

schimb canalele cu repeziciune

până sunt aproape de orbire 

și de leșin

mâna deja nu mă mai scultă 

buricul degetului mare a dezvoltat

un soi de protuberanțe dintr-o 

piele galbenă și tare

pe care le-am am ros

până a curs sânge

un sânge de culoare foarte închisă 

dens și cu gust de carton

când a căzut pe gresia albă a băii

a început să se întindă

să formeze o mică baltă

plină de imagini și de figuri alegorice

pe care un gândac

un moise de chitină

încerca să o despartă în două

protuberanțele au reapărut instantaneu

parcă înțelegând absurdul jocului

și nu mai există loc pe buricul 

degetului mare să-mi scriu poemele

povestea vieții mele

și nici măcar pentru melancolia delicată

a pânzei de păianjen

am sfărâmat gângania sub talpă

abia dimineață am șters locul

m-am dus la culcare

pe călcâie cu resturi de profet

și sânge.

Reclame

dextrogir

scriu 

versuri care în vis

se arată drept 

ce de la bun început au fost:

pleura subțire a plămânului 

cu floare la rever

vibrația în sens invers a spiralei adn

fiecare poem este o piesă

dintr-un puzzle al fricii

stilul

vertebră din coloana resentimentelor

tematica 

derivă dintr-un număr rațional negativ

cu rădăcina în concentrația 

de magneziu din sânge

lipsa semnelor de punctuație

este un generator

care alimentează cu spaime

îndepărtatul oraș al trupului meu.

***

uneori imi pierd toate simțurile 

unul câte unul 

se-ntâmplă pe neaşteptate

indiferent de ce fac

unde sunt

sau de momentul zilei

mâinile par ajunse la capătul poveștilor lor

picioarele sunt bizare borne

iar abdomenul pare umplut

cu heliu

levitez prin aerul dens 

gelatinos-sclipitor

globii oculari se mișcă necontrolat

transmit mesaje pe care

doar surzii le-ar putea decripta

din gurâ dispare până și gustul

amar

și nu mai pot auzi nici măcar cum țeasta

se sparge-n bucăți

ar trebui să înnebunesc

de frică

dar cu toate astea mă simt 

fericit 

sunt singurele momente 

în care oamenii 

privesc fără a părea că înțeleg 

ce se-ntâmplă 

dar fascinați de lipsa de orice

agitație a victimei paralizate

din care se hrănește

un animal întunecat și feroce.

exoschelet

închid ușa 

și spun

să fie lumină

instantaneu particulele de praf și electricitate

se topesc una-n alta 

tapetul moale ca untul de arahide

se scurge pe dușumea

o carte deschisă

pulsează abia perceptibil

paginile ei  

bolnav  demult imobilizat

așteaptă 

sub jetul de lumină

obrajii şi fruntea îmi strălucesc

stomacul deține adevărul suprem

sunt o bombă artizanală

sunt în afara gravitației

levitez

brațele deschise se întind 

până la marginile lumii oamenilor mari

sunt un păianjen

rămân nemișcat 

în mijlocul camerei ca într-o fotografie

lumina devine densă și grea

o greutate neaşteptată

metalică 

e-atât de  ciudat că am un trup 

că exist  într-un trup.

***

am început să merg cu ochii închişi 

pe distanțe din ce mai lungi

nici nu mi-am imaginat vreodată

că în întuneric există atâtea nuanțe de cenușiu

atât de multe fețe cunoscute

de prisos zahăr în borcanele de cristal

ale virginiei woolf

inspir si expir cât pot de încet

în valuri roșii-cărămizii

înspre un uriaș balon de săpun

de care atârnă o femeie chanel

răresc pașii când devin nesigur

sau mă opresc

încerc să gândesc 

la altceva decât la picioarele 

manechinului din vitrina 

pe lângă care am trecut

atunci când am pornit această 

nouă distanță cu margini lipite cu scotch

gambele ei derutante ieșeau 

bronz-aurii de sub hainele

de culoarea steagului unei 

țări africane

pasaj erotic cu tendințe de absolutizare

nu reușesc

lncerc să îmi golesc mintea de tot

dar nimic nu se schimbă

o nouă noapte a început

strângând laolaltă

oportunități și slăbiciuni

ființă și neființă

strada a rămas la fel de goală

ca un os în nisipul deșertului.

***

pe un drum foarte lung

care coboară mereu

mergi şi încetul cu încetul 

simțul auzului dispare 

orașul

oamenii 

capătă proporții ireale

propoziții scurte

flash-uri orbitoare

acutizează percepția

urechile se micșorează până dispar

nasul se retrage în carnea feței

dinții (de lapte încă o dată) se resorb

picioarele se retrag în burtă

ca niște coarne de melc atinse 

cu degete de copil

şi nu mai mergi 

ci plutești

orbitezi în jurul unei planete

din beteală și globuri de pom

iar umbra ta cade 

peste vitrine împodobite 

copii care colindă

cu emoția unui medic legist

aflat la prima autopsie.

***

se pare că pentru mine, de ceva timp

lipsa de somn a devenit obișnuință

o substanță delicată, fragilă

agățată ca un nerv

între vertebre, ascunsă sub stern

un iglu ce-o ține la adăpost

mereu proaspătă

mereu vie

durerile sunt continue la baza craniului

între coaste

în explicațiile din fiecare seară

ale becului de 75 de wați

în fâșul cenușiu al obrazului femeii de serviciu

pe lângă care treceam fără să îi răspund

deși mă saluta de fiecare dată pe un ton șoptit

geamăn glasului unui bolnav care zace

în pat cu totul golit de vlagă

după câțiva pași realizam lipsa de politețe

și voiam să mă întorc din drum să

îi spun că îmi pare rău, că eram căzut pe gânduri

demult căzut

dar continuam să merg înainte cu pasul

unui animal abia ieșit din hibernare

continuam să fac aceeași greșeală mereu

în minte cu o singură întrebare

ce va fi, ce va fi după moarte

aş vrea să cred că sufletele se vor

urca într-un autobuz cum sunt cele ale ratb-ului

vor călători la fel de înghesuite

de nemulțumite de mirosul de benzină

de mizeria de pe scaune

(să fie trecerea familiară)

și odată ajunse acolo vor coborî

la porțile unor mari orașe

unde fiecare va primi o nouă viață, un alt

destin de îndeplinit

aș vrea să cred că li se va spune

că până în acel moment

au fost doar semințe germinând

iar “viața“ trecută a fost doar un strat de zăpadă

ce le-a protejat să poată ajunge acolo

la această nouă existență

în care eul permanent

se află la cea din urmă trecere

în ceva a cărui complexitate va fi la îndemâna oricui

astfel se va înțelege cu ușurință

de ce pământul este a patra planetă de la soare

de ce spunea bunicul despre mâna crăpată

aspră a bunicii că este îndestulătoare

și bună ca o pâine caldă

de ce și acum după treizeci de ani

încă văd

în colțul de sus al camerei, aproape în fiecare noapte

mâinile atârnănd pe lângă trup

vestonul kaki

bocancii înnoroiați ai soldatului care se spânzurase

lângă depou

în copacul pe care noi copiii

îl consideram fiind una dintre barele porții

de fotbal

ceața și toamna

câmpurile magnetice

undele tahionice subluminice

pluteau în jurul capului său ca o aură

pentru mine a fost întâia reprezentare palpabilă

a lui Hristos

vreau să cred că vom afla toate acestea

altfel totul ar fi inutil

ar fi absurd

iar eu nu pot vedea absurdul

în nașterea unui copil

în migrația bilelor de rulment

spre marginea tăvii acoperită cu hârtie de copt

așa cum nu-l pot vedea nici în visul de azi noapte

în care catapultat de expirația unei balene

am fost aruncat până pe o bancă în cișmigiu

printre siringi folosite

urme de sînge

și lichid seminal

de pe pod venea înspre mine

o gânganie enormă

spunea că e Dumnezeu

m-am aruncat cu fața la pământ

și am strigat

“nu sunt vrednic să te văd, Doamne!“

în timp ce în minte aveam pentru prima

dată o altă întrebare

“de când bâzâie Dumnezeu?“

am rămas așa timp îndelungat

până când am simțit că sunt singur iarăși

Dumnezeul enorm cu zbor greoi trecuse

stătea așezat pe o bordură

și scria pe asfalt cu cretă

“după o noapte cu somn agitat

o gânganie îngrozitoare se trezi transformată

în autorul acestor rânduri“.

*
fragmentul dintre ghilimele îi aparține lui Kafka, romanul Metamorfoza