Ultimul Poem

***

un lucru interesant pe care îl poți face

este să începi  un poem 

fără să ai idee

despre ce vei scrie

fără să știi la ce să te aștepți

pe măsură ce literele, semnele de punctuație

se succed unele altora.

să începi să scrii pur și simplu

fără gândul că

poate acest poem va însemna startul celui de-al treilea razboi mondial

locul de odihnă veșnică al unui veteran din Afghanistan

ori poate la fel ca universul 

va continua să se extindă

să se tot extindă

să se umfle

ca un cadavru în crematoriu

până îți va eploda în față

și vei realiza că nu te poți salva

nu poți înota

în măruntaiele 

acestui neant 

despre care nu aveai habar că vei scrie.

Reclame

înainte de ea

treci în fiecare dimineață

pe lângă mine

cobori la metrou

urci în tramvai

sau în mașina personală

nu contează

întotdeauna treci pe lângă mine.

cumva,

mă întâlnești peste tot.

sunt omul care poartă

mereu aceeași pereche 

de blugi

încălțări scâlciate

același tricou

aceleași șosete fără călcâie.

sunt omul care mănâncă mereu aceeași mâncare

se șterge la gură cu mâneca

bea din același bidon de plastic

citește o singură carte.

sunt omul care

își ascunde unghiile murdare strângând pumnul

ascultă foșnetul aripilor încercând să le ghicească numărul. 

sunt omul care înainte de ea

privea în fiecare noapte stelele

 și gândea că singurul lucru 

mai întunecat 

decât cerul

poate fi doar moartea.

Orașul Septembrie

noapte plină de lovituri de copite,

de mușcături de câine.

în întuneric, limpezimea lucrurilor,

motiv serios să fii gelos.

ca pietre îndelung 

lustruite între palme,

pe culoarele minții

alunecă luminile orașului:

întuneric roșu,

întuneric albastru,

întuneric roșu,

întuneric albastru.

schelet dantelat și singur

casa poporului.

prin toamnă trece

mâna mea ținută 

doar de cealaltă mână a mea.