Și la sfârșit nimic

Am continuat să rămân nemișcat pe scaun

deși tramvaiul ajunsese la capăt

neîndrăznind să tulbur liniștea precară

ce abia se stabilise în celule.

Tot drumul

ochii mei 

încă mijiți

au urmărit 

cursa nebună a lui 

Camus pe lângă șine.

În fiecare stație

se întindea pe asfalt

cu fața în sus 

cu mâinile pe piept, respirând greu.

Îmi zâmbea.

Era un zâmbet 

care încerca să ascundă tremurul

picioarelor

brațelor

temerea

dacă tramvaiul nu va porni din nou

ordinea lucrurilor va fi dată peste cap.

În așteptare

după o zi ploioasă

grupați ca pe o sârmă de covrigi

oamenii

se uscau la focul stelelor

privind

cum luna mustind de clorofilă

ne recunoaște după mirosul de grafitti proaspăt

după cum 

ne priveam ca doi tovarăși de drum ireali

amândoi plecați în căutarea tempoului pierdut.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s