@

dincolo de fereastră o urmă de sânge

plutește în apropierea fantomei unui fluture.

aripile se ciocnesc în zbor de două ori pe secundă.

la ce bun o umbră a aceleiași umbre?

O

||

HO—As—OH

| OH

pe sub masă, talpa piciorului calcă în fluid.

este sânge peste tot, până la glezne.

maimuța din clădire alergată de un câine roșu alunecă pe balustradă. urcă și din nou își dă drumul:

“ în unitate dacă fumați, imediat veți fi externați! fiecare pacient care ne sosește în prag, ne e un prieten drag! dacă vreți să fiți respectați, discuții neprincipiale nu angajați! “

și niciun om nu bănuie că acel câine roșu este un fel de vis.

un vis înalt cât 17 etaje,

la fiecare 100 de ani atins de un înger diferit.

doctorul se ridică de la birou cu unduiri de înotător subacvatic.

palma sa înmănușată în lumină își continuă povestea și fiorul,

freamătul vântului printre copaci este cel al omului care vede pentru prima dată o oglindă

și apoi îngrozit cade la pământ.

orbit de noapte sare în primul taxi și se refugiază în siguranța propriului cămin,

în lumea construită din click-uri

în care ființa sa este doar o adresă de email.

*citatul face parte din romanul Laika, autor Adrian Alui Gheorghe

Reclame

179 de cuvinte

Nu renunța la ticuri,

la fixații.

Continuă 

să încalți pantoful stâng mai întâi,

să așezi tricourile verzi dedesubtul celorlalte.

Așază discurile, dvd-urile din colecție și cărțile nu în ordinea cronologică a apariției lor

nu după gen,

ci în ordinea morții artiștilor, scriitorilor.

așază “lolita “

între “tropice triste“ și “al doilea sex“, 

pe cobain între mercury și janis,

vinerea întotdeauna așternuturile să fie albastre.

Când stai la masă, numără până la opt în gând, 

apoi adună cu trei.

Fă-o după fiecare înghițitură,

așa cum faci mereu.

Privește cu coada ochiului în farfurie

și spune

cred în tine și în puterea ta, bucată de carne, 

acum cred că sunt sătul.

Nu renunța, nimic rău nu ți se poate întâmpla.

Cel mult, vor crede că ești 

nebun.

Nebunul 

căruia nimeni nu știe să-i răspundă, 

nu știe ce întrebări să-i pună.

Păstrează-ți mintea fierbinte, zgomotoasă

până când creierul se transformă în magmă

se prelinge pe obraji, 

în gât,

ajunge în pântec, 

unde molii

atrase de scântei,

vor veni să privească spectacolul să ia lumină

cât să citească 

pe pereții stomacului

harta singurătății.

Ape Reziduale

În mijlocul camerei

cutii rămase

de la tot felul de lucruri

stau îndesate cu fâșii de amintiri:

magneți de frigider

cd-uri

cărți

butoane de panică

teniși vechi

telefoane cu inbox-ul plin 

fotografii din care încă-mi zâmbești.

Sunt toate relicve ale unor vremuri când

pe suprafața de vinil a vieții nu apăruse 

nicio zgârietură.

Cu trecerea timpului

s-au transformat în obiecte de cult.

Paharele în care amestecam aspirină cu gin

scrumiera în fața căreia fumam ca doi șamani

să putem lucra până noaptea târziu

peștii de sticlă

țestoasa de lemn

toate strînse să ne protejeze 

au eșuat

ca niște moaște false.

Am tot adunat

în jurul nostru

până când ne-am transformat în două orașe chinezești pierdute în smog.

Ne mai putem vedea doar 

uneori 

în golul de dedesubt

când aerul rece îndoaie lumina.

www

Am mers

împreună la  piață 

de unde am cumpărat farfurii, pahare, cuțite

și furculițe, toate din plastic.

Am cinat cu flori de plastic pe masă

urmărind posturile tv de știri

pe telefonul sprijinit de o felie de pâine.

Mirosul de magazin chinezesc

nu părea să o deranjeze.

Stăteam față în față,

zâmbeam fără să ne spunem nimic.

Prin minte îmi trecea gândul că primul

inel pe care i l-am dăruit era

îndeajuns de mare încât să îi intre pe două degete,

dar ea era cu două degete

mai frumoasă decât orice femeie.

Gara de Nord

Mă simt  o sută de mii de oameni

care strigă #rezist.

În trupul meu 

se discută și se fumează.

se face schimb de idei 

proletare, corporatiste.

Vreau să strig, fumul îmi arde gâtlejul.

Cobor din 85,

am ajuns la Gara de Nord.

Rămân aici “la coloane“.

Te aștept

să mă vezi, 

să mă simți ca pe  o sută de mii de  oameni,

să mă înveți mersul pe șinele de tren abandonate.

Studiez stâlpii din gară,

cumpăr un covrig cu susan de la Luca.

O femeie mă întreabă ceva,

îmi cer scuze și îi spun că nu am înțeles.

“Vrei oral sau cățelește?“
În trupul meu

o sută de mii de oameni brusc amuțesc,

dintr-odată  s-a instalat vidul,

și abia acum văd

că  gara e-o vastă cameră goală

în care cei câțiva călători de la casele de bilete

sunt vagi umbre.                                                                                Pe unul dintre  peroane, 

Paler fumează țigară electronică,

privește o cobră în ochi.

Poartă ceas de mână, 

cămașă în carouri,

iar  la picioarele sale stă o valiză grea

de mânerul căreia sunt agățate baloane colorate.
Mă simt  o sută de mii de oameni,

toți la un loc fredonează melodii din filme vechi

așteptându-te,

se calcă în picioare să te întâmpine când vii.

Mirosul

de gunoi

dă buzna în cel mai tăinuit colțișor al descumpănirii mele.

Se insinuează

cu obezitatea sa bolnăvicioasă

pune autocolante pe fiecare perete al arterelor

își scrie numele cu majuscule

strivește sub roți fiecare celulă.

Se impregnează în tot și în toate

în creier

veșnicul lui favorit.

Mă prefac că încă dorm:

nu-l pot goni cu mâna ca pe o muscă enervantă

nu pot scăpa de el pulverizând doze întregi de odorizant 

sau dezbrăcând hainele de oraș

în care am adormit.

De aceea stau 

și-l suport ca pe o 

karmă fără scutece

ca pe o bruscă trecere la maturitare

a copilului alintat.

“always coca-cola“

 scrie cu litere cât toate zilele de mari

pe autobuzul care nici măcar nu a oprit în stație

de ce coca cola și nu tu

mă întreb

frecvența cu care sosesc autobuzele este de 35 

de minute sâmbăta

și 50 duminica

spun oamenii de știință 

că în medie un bărbat se gândește

de nouăsprezece ori pe zi la sex

așadar, am cu ce să umplu cele douăzeci de minute rămase

îmi privesc tenișii

aș putea să mă prefac că dorm în picioare

prea mult roșu

girofarul unei mașini de poliție

șase ori șase

îmi pun mereu aceeași întrebare

mă gândesc la toma necredinciosul

rămas pe dinafară

din cauza unei greșeli de tastare

și la toți cei care se îngrămădesc în fața acensoarelor

sunt scara de urgență

sunt tunelul de sticlă în care Ana

prietena mea corporatistă

și-a pierdut mușchii picioarelor

sunt șase ori șase

mereu aceeași întrebare

luis armstrong

și lipsa complexului de vitamine B

sunt una peste alta 

după ce-am tras linie

încă în stație

așteptându-l pe Godot

și comentariile sale stupide

sunt sub un soare artizanal

eroare logică

urmărind cu privirea urma dreaptă a unui avion

de care atârnă un cer sfâșiat de așteptare.