Asta mă întreabă
cu un zâmbet perfect
aplicația pe care o deschid
când cred că ideea care mă ispitește
merită păstrată și îngrijită întocmai ca o blană scumpă.
Dar mai mereu o închid
fără să spun nimic,
doar pentru că pot face asta.
Pot să o fac
fără să aud vreun reproș
(firește că a fost o mascaradă! )
fără să o văd întristându-se
ieșind pe ușă cu călcâiele goale pe marginea tenișilor
fără să își strângă lucrurile spunând că pleacă
(de data aceasta de tot)
că își ia cu ea în spinare mormântul
fără să se aștearnă între noi acea tăcere
de acoperiș cu țiglă arzătoare.
E luxul pe care mi-l permit
când cuvintele nu mai au vieți proprii,
când zac
răpuse de degetul arătător întins
fără speranță de leac,
galbene, dezgustătoare,
și singura mișcare între acești patru pereți
este a ochilor petrecând firul
catastrofal de subțire al unui verb
prin urechea tristeții.
Negru Opac 