Have Anything To Say?

Asta mă întreabă

cu un zâmbet perfect

aplicația pe care o deschid

când cred că ideea care mă ispitește

merită păstrată și îngrijită întocmai ca o blană scumpă.

Dar mai mereu o închid

fără să spun nimic,

doar pentru că pot face asta.

Pot să o fac 

fără să aud vreun reproș

(firește că a fost o mascaradă! )

fără să o văd întristându-se

ieșind pe ușă  cu călcâiele goale pe marginea tenișilor

fără să își strângă lucrurile spunând că pleacă

(de data aceasta de tot)

că își ia cu ea în spinare mormântul

fără să se aștearnă între noi acea tăcere

de acoperiș cu țiglă arzătoare.

E luxul pe care mi-l permit

când cuvintele nu mai au vieți proprii,

când zac

răpuse de degetul arătător întins

fără speranță de leac,

galbene, dezgustătoare,

și singura mișcare între acești patru pereți

este a ochilor petrecând firul

catastrofal de subțire al unui verb

prin urechea tristeții.

Reclame

Negru pe Alb

Singurătatea începe 

odată cu bucata de covor

de la intrare,

cu zgomotul cheilor vârâte în broască,

sau poate că a început totuși de la acel câine

care zăcea lovit în mijlocul străzii,

cu imaginea pantofilor fără șireturi ai stăpânului,

suspendată pe retină.

Și continuă cu felul în care

umbrele-ipoteze insuficiente

alunecă peste pachetul de țigări 

lăsat pe masă,

pe marginea unui pahar prăfuit de lipsa oricărui argument,

apoi

de pe pereții bucătăriei

se scufundă în chiuvetă.

Dispariția lor merită 

toată atenția: 

se întâmplă între

clipa când durerea devine tăcută

și secunda în care

o femeie se așază pe scaun

și bate la mașina de scris întâia literă.

Negru pe alb.