Gândurile mele

sunt fire de telefon abandonate.

Niciun impuls electric

nu le animă,

nimeni nu le mai  ascultă.

Nici măcar serviciile secrete.

Doar mișcarea haotică

a vântului

și ploaia

le schimbă uneori forma întinsă,

făcându-le să atârne

sabie deasupra capului.

7 A.M

Îmi plac diminețile cu tigri albaștri.

Diminețile în care orașul dogorăște

și răgetul pietrelor se aude

pe toate străzile Buzăului,

lăsând iluzia unui nou început.

Îmi place să fiu înșelat în felul acesta,

îmi place complicitatea în iluzionare cu doamna Zincă, de la etajul de deasupra, 

care suferă de cancer.

Gândurile ei și ale mele sunt animale fatale

coborâte dintr-un mister pe care tigrii albaștri nu-l frecventează

din punct de vedere metafizic,

sunt animale care se sprijină de incertitudine,

în încercarea de-a purta pe umeri viețile noastre

o zi în plus.

Pânda

Vânzătorul de la non-stop,

la pândă,

toată noaptea a dormit iepurește.

Trec mașini în mare viteză,

casa de marcat foșnește.

I-a crescut barba 

și părul îi stă vâlvoi

Șade-n sihăstrie

“nu mai are lumea bani“

între pachete de țigări care se vând la bucată,

 coperte lucioase de reviste

și rate bancare.

Acasă, femeia lui 

privește la televizor

reclame la salamuri,

detergenți,

lenjerie intimă,

absorbante.

Se scobește-ntre dinți,

mănâncă mult.

În fond, este fericită:

așteaptă un copil.

Vânzătorul de la non-stop stă la pândă, 

femeii lui i-a cescut barba dormind iepurește,

stând în sihăstrie între pachete de țigări, 

și întârzieri la plata ratelor. 

Vânzătorul se scobește între dinți mănâncă mult

privește reclame la detergenți,

materiale izolatoare,

credite ipotecare.

În fond este fericit:

așteaptă o nouă casă de marcat.

Copilul

are părul vâlvoi

mănâncă mult

se scobește între dinți.

Vine și trece în mare viteză

privind reclamele 

cu salamuri,

detergenți,

credite bancare,

absorbante.

Cu toții sunt fericiți:

femeii, copilulului, vânzătorului

le-au crescut bărbi 

stând la pândă,

dormind iepurește.

Soldat de plumb

tramvaiul pe care-l aștept

are pictat pe el Cina cea de taina a lui Da Vinci.

Vatmanul este din plastilină

pe lângă el consistența mea

este cea a plumbului.

Marginea bocancilor mei cu ținte

poartă urme de viscere:

am sărit pe burta muzicii întreaga zi.

Am 19 ani,

părul lung,

este octombrie,

și mâine plec în armată.

Servesc patria!

Sap tuneluri de la un mort la altul,

întind sârmă ghimpată de la un rinichi la celălalt

să-mi rămână la adăpost flora intestinală.

Fac plantoane să citesc Kafka,

mănânc sâmbăta felii groase de pâine,

piure cu carne,

și de ziua armatei beau juma’ de cană de vin în cinstea lui raskolnikov și a ta

iar seara beau ceai cu bromură 

să nu mai simt nici urmâ de tine.

Între timp

resturile de la cină le mănâncă șobolanii

s-au plictisit de cartofi reci

asta mănâncă de-un timp

i-ai obișnuit prost: cu adăpost din haine curate, călcate

vaze cu flori proaspete

gogoși spiralate.

acum duc vorba prin vecini

spun că oala

e goală și tristă

iar eu mă hrănesc cu ce-a mai rămas din tine prin casă.

ei știu că asta nu-i de ajuns

erai unica mea sursă

de proteine

de vitamine

carbohidrați

singurul țărm.

acum țărmul sunt eu

și orice sticlă adusă de valuri

este fără mesaj.

Trupul b. Cenușă

Vagi, fărâmițați

o vreme

ne-am aflat

ca două accente față în față:

tu cu lumina ta verde

eu aproape voluntar,

tu cu limba nisipie

eu vidul bun de pus în ramă.

Cu tăieturi adânci

răni otrăvite

nu am putut înălța vreun zmeu.

Ne-a rămas orașul ca o păpușă arsă

jucărie sfântă

născând întruna monștri.

Trupul b. Dedublare

Mai întâi închid toate luminile

apoi în întuneric bâjbâi

în căutarea patului.

Și de fiecare dată îi lovesc marginea

cu tibia 

astfel că înainte să adorm

ultimele cuvinte sunt invariabil înjurături spuse într-o lume în care încap doar singur.

Ochii se obișnuiesc treptat cu întunericul,

și în urechea așezată pe pernă

se aude zvâcnind  inima.

Cu cealaltă ascult ceasul de

perete cum își ascute limbile  pentru următoare victorie asupra  trupului.

Dar așa, aflu că un minut nu durează cât 60 de secunde,

ci cât 85 de bătăi de cord.

85 de pulsații, timp în care un copac poate înflori,

iar pe linia de cenușă a unui țărm

poate sosi cântărețul orb cu sandale de fier.

Sunt miop

și asta mă ajută să văd ce doresc în întuneric.

Privirea încețoșată

pe cerul alb și neted al dormitorului

recompune cu ușurință imagini ale zilei trecute:

o dimineață șubredă ca plămânii unui bolnav de tuberculoză,

o fată își răsucește nervoasă

părul pe deget

apoi lipește guma de mestecat pe scaunul din față,

scaunul șoferului.

Pot să văd femeia marmorată

aprinzând țigara de zborul rapid al unui F16.

Își ia copilul de la școală și

privesc amândoi cerul cu largi scobituri

prin care se văd ultimii cai șchiopătând.

Sunt vedeniile celor înșelați de fildeșul de pe dintele elefantului.

Pot să văd

cum mai întâi închid toate luminile

și bâjbâi apoi în întuneric

în căutarea trupului

Și de fiecare dată îi lovesc marginea

astfel că înainte să adorm

ultimele cuvinte sunt invariabil înjurături spuse într-o lume în care încap doar singur.

Voiaj

Am trecut prin catacombele ultimei ore

visând toamna.

Sute, mii de secunde

cu podgorii arse de ochii minții

cu păsări bolnave atârnând de pleoape,

vinuri albe și roșii șerpuindu-ți pe trup.

Regatul dramatic și ocru

părea un răvaș pe care soarta ne era scrisă.

Eram un refugiu orice s-ar fi întâmplat
metastază a ciclului—fluture.