Date exacte

Din momentul în care cobor din autobuz

și piciorul meu atinge asfaltul

până acasă sunt 386 de pași

285 de borduri pe o parte a străzii

282 pe cealaltă parte

patru pubele verzi de gunoi

un chioșc de ziare

trei stâlpi de iluminat

(ultimul nu se aprinde)

o garsonieră în care nu mai locuiește nimeni

o adolescentă cu două tentative de sinucidere

șase femei divorțate

două care fac dializă

un scriitor cu datorii (268 de lei)

la singurul magazin alimentar din cartier

un bărbat acuzat de viol

un bărbat singur

o femeie singură

zece copii crescuți de bunici

doi bătrâni care așteaptă o vizită

și un perete pe care stă scris

cu litere albastre între 30 și 40 de centimetri

“ am vrut să urc cel mai înalt munte,

cea mai adâncă groapă are

11.022 metri. “

Gândurile mele

sunt fire de telefon abandonate.

Niciun impuls electric

nu le animă,

nimeni nu le mai  ascultă.

Nici măcar serviciile secrete.

Doar mișcarea haotică

a vântului

și ploaia

le schimbă uneori forma întinsă,

făcându-le să atârne

sabie deasupra capului.

7 A.M

Îmi plac diminețile cu tigri albaștri.

Diminețile în care orașul dogorăște

și răgetul pietrelor se aude

pe toate străzile Buzăului,

lăsând iluzia unui nou început.

Îmi place să fiu înșelat în felul acesta,

îmi place complicitatea în iluzionare cu doamna Zincă, de la etajul de deasupra, 

care suferă de cancer.

Gândurile ei și ale mele sunt animale fatale

coborâte dintr-un mister pe care tigrii albaștri nu-l frecventează

din punct de vedere metafizic,

sunt animale care se sprijină de incertitudine,

în încercarea de-a purta pe umeri viețile noastre

o zi în plus.

42 de anotimpuri și o fereastră

Când m-am născut,

nu puteam să deschid ochii,

nu aveam păr,

nu aveam nume.

Eram doar un foton,

o moleculă de apă privită cu duioșie.

Imediat au început să mă hrănească:

sunete,

culori,

texturi,

mirosuri,

cântece de leagăn,

consoane și vocale toate direct din sfârcuri.

Apoi mi-au pus un nume

și astfel am fost smuls luminii.

Timpul a trecut.

Mi-am lăsat barba să crească,

am tremurat cu mâna pe rotunjimea

sânului unei eve cărnoase,

am pus întrebări,

 uitat răspunsuri.

Am curățat ferestrele în fiecare dimineață,

mi-am expus credința-n vitrine—

hamuri și bice.

Am aprins orice lampă sau bec

pe care le puteam aprinde în drumul meu,

în cârlige de oțel am atârnat

fiecare zi trecută în lipsa luminii.

Aș fi vrut să fiu un stâlp care să rămână luminând,

un bulevard pe care prostituatele

să poată ieși la lucru.

Aș fi vrut să fiu cârlig în undiță,

sau ediția de după-amiază

a știrilor de la televizor,

ziar sub brațul unui copil

să mă vândă pe stradă printre mașini.

Dar am fost hrănit cu vocale, consoane și cântece de leagăn,

mi-au pus un nume

smulgându-mă luminii,

și astfel bulgări de pământ

îmi vor acoperi gura, urechile și ochii

în drumul către stele.

Peștele meu negru

a trăit o singură zi.

A murit citind.

L-am ținut într-un bol de sticlă,

pe birou,

în dreptul ferestrei

să poată vedea

soarele, 

florile din grădină.

Întreaga zi le-a admirat,

a pâlpâit din înotătoare,

gândind că petele de pe spate

sunt pete solare.

Coada și-o vedea albă ca norii,

solzii albaștri, portocalii, iluzorii.

Însă când s-a înnoptat,

sticla ferestrei s-a transformat

în oglindă,

și peștele din vasul de sticlă

nu l-a recunoscut pe cel din geam,

furtună geomagnetică împachetată în hârtie de ziar.   

                                  

Al șaselea simț

Aud uneori, în jur,

vorbindu-se

că celor care și-au pierdut vederea

li se ascut alte simțuri:

pot mirosi de la distanțe mari explozia blisterelor de pe rolele de celuloid, 

aud țipătul lui Munch în scrîșnetul rulmenților pe care

stă așezat întregul continent,

pot opri cu palmele deraierea norilor,

și chiar simt pe limbă gustul scenografiei și-al măștilor noastre.

Și totuși, nimeni nu spune nimic despre tine

actul final

geometria sacră a timpului trecut.