Sfârșit de secol

scârțâitul ușii

câteva pliante

un gândac mare și negru

care încearcă să se strecoare sub prag

sunt singurele lucruri care te întâmpină

când intri.

ai crescut în casa asta

apoi te-ai mutat

pentru că nu-ți mai găseai locul.

acum ești din nou aici.

în apartamentul acesta mult prea mare

în sufrageria enormă

la masa vastă

pe scaunul mult prea mic

așteptând 

să se întoarcă 

să se audă cum își scutură

umbrela de ploaie

ghetele de zăpadă

paltonul de frunze.

cafetiera este goală

televizorul oprit

balconul închis

iar rămășițele ei glazurate

zac acoperite de furnici 

în fiecare colț al casei.

te ridici

și ușa scârțâie.

pentru o ultimă dată.

Advertisements

***

întins pe pat

plimb telecomanda printre degete

ca un cuțitar

care se pregătește de înfruntare.

lumina albastră a televizorului

îmi străpunge retina.

în cap culorile

se aleargă între ele

apoi erup.

se lovesc de pereți

se împrăștie prin cameră

în mii de scântei umede

care au fețele actorilor cinematografului francez

italian

american.

în mijlocul camerei

o stea în papuci de casă

fumează țigară după țigară

așezată turcește pe claia de scântei.

îmi trimite semnale de fum

nevrând să strice

liniștea pe care ai ăsat-o în urma ta 

și pe care încă o aud 

în acest vast deșert de carbon care mă înconjoară.

Studiu de caz

orașul s-a redus la puncte și drepte.

arborii, stropii tari de ploaie, străzile

toate sunt făcute din aceleași materiale

beton, praf și neon.

printre gunoaie

câini concentrici

adulmecă existența

modul nostru de a trăi.

tristețea pneurilor

scrâșnește în intersecții.

în min(t)e

încă asmuți neobosită

tăcerea

Mintea mea

de la un timp stă undeva pe hol. 

sus pe pantofar. 

mă privește strâmb

cu ochi metalici și galbeni

ca butonii de la haina 

de mire a tatălui.

își dezvelește dinții din când în când mârâind la mine.

alături

în cuier 

atârnă intestinele 

unor plăci tectonice pe care le-a târât 

acasă din cimitir.

mă întreb

ce Dumnezeu pot să fie 

ce pot să însemne intestinele unor plăci tectonice

văzându-le

pline de viață

albe, albastre și roșii

strălucitoare

ca beteala din bradul de crăciun.

le ascult atent…

își spun poeme

bârfesc.

vorbesc despre cea mai recentă carte alui Cărtărescu

analizează capitole întregi 

chiar discută linia melodică a romanului.

amuțesc brusc

când poetul deschide

larg ușa

și începutul întâmpină cu brațele deschise sfârșitul.

Vin și nămol

am plecat la miezul nopții.

pănă la constanța sunt aproape trei sute de km.

eram cinci.

eu, ea

el, cealată

și tritonul îmbrăcat în aur.

noi doi ne-am așezat pe bancheta din spate.

tritonul venea călare.

stăteam tolănit cu mâinile sub cap.

astfel unul dintre coate arăta către canis majoris

celălalt către unul dintre sfârcurile ei.

dar criticii spun că în poezia modernă

nu trebuie să vorbești despre stele.

e-un drum bătătorit acesta.

așa că nu stăteam cu mâinile sub cap

și coatele mele nu arătau

unul spre spre canis majoris

celălalt către sfârcurile ei.

doar stăteam. 

aproape de fetești

ceva ne-a strigat.

pe fiecare pe nume.

probabil o piatră

sau poate un copac.

am oprit

și ne-am uitat la coaja luminii 

farurilor.

era groasă

pe axă.

părea neatinsă.

am ajuns în port spre dimineață.

ambarcațiunile dormeau spre vest

sexul unui submarin ieșea erect din valuri

pe cer toate cele șapte luni

erau colmatate cu perle.

stelele dormeau în brațele docherilor.

un cormoran a șoptit:

am șase perechi de șosete pentru voi

toate la 10 lei

porumb fiert rămas de aseară

vin și nămol.

ne-am tras brusc cu toții

în același timp un pas înapoi.

am zdrobit sub călcâie tritonul.

cu toții am suferit o moarte de aur.

Orașul păsărilor migratoare

îmi spun: poți termina de citit cartea asta mai târziu.

acum ar fi bine să deschizi fereastra

și să tragi niște aer proaspăt în piept.

sau mai bine nu. este o iarnă foarte rece

mercurul din termometre arată grade puține.

și nu doar gradele sunt puține în orașul acesta

unde nimic nu este unde trebuie să fie

unde totul este altundeva

mai ales tu.

spun la televizor

că toate drumurile pe care te-ai fi putut întoarce

sunt blocate

că protestatarii de la universitate

au blocat piața

au ridicat oameni de zăpadă

și baricade peste tot.

am vrut să te sun  să îți spun

că de fapt e-o minciunâ.

că în fiecare zi merg mult

chiar trec pe acolo

și singurul lucru pe care îl văd

este absența ta 

un tanc

care trece peste mine sfărâmându-mi oasele.