***

“Între aerul cald și aerul rece am putea să mascăm tot în ploaie“ — Răzvan Cosmin Țupa

imagini mirosuri circuite care fierb
toate lucrurile ce mai tîrziu
vor fi uitate tehnic
și demonstrativ în depozitele de praf
din hipocamp și despre care

avem impresia că niciodată
nu vor mai genera propoziții cu sens
că oricum nu au făcut vreodată o diferență
nu au contat în ordinea lumii
asta pînă cînd în spațiul imens

unde
simpla căutare a cuvîntului vietnam
duce încă la documentarele despre război

unde
citești în carrefour din
dostoievski
și facebook e un instrument religios

unde
rațiunea și imaginația dorm
cu rîndul
prădătorii și copiltele de pluș
au revenit în trend

unde
asculți teatru radiofonic
în timp ce dai scroll paginilor cu escorte

o nouă boală îmbogățește
vocabularul
creierul dă un ultim spectacol al voinței

“în timp ce tu“

Claudiu Komartin

“ O surpriză de proporții este a doua carte a lui Mihai Marian, după debutul destul de prudent din 2018 cu Negru Opac. Mi-am promis să iau o pauză de la recomandări de ultima copertă, nevrând să ajung ca alții un autor profesionist de blurb-uri, însă volumul său m-a ținut cu sufletul la gură. Am început să-l citesc convins că îmi voi doza lectura în câteva reprize, însă mi-a fost imposibil să mă opresc – și să mă abțin de la a scrie aceste rânduri. Dacă ar fi fost doar cartea cuiva care a făcut într-un timp scurt niște progrese semnificative în ordinea noutății discursului său, nu aș fi fost peste măsură de încântat, am tot văzut poeți bunicei care prind trenul ceva mai târziu și se raliază la o modă sau un curent literar – și cam asta e tot. Însă M. Marian nu doar că scrie acum cu naturalețea, vâna și tehnicitatea excelent stăpânită a celor mai buni poeți, dar biografismul său e dârz, autentic și nerutinat, expresia limpede, iar nervul etic vibrează lucid și neconcesiv. Stoicismul său e o experiență pe care Mihai Marian o împărtășește fără să mimeze și fără să vrea cu tot dinadinsul să se facă simpatic celui care-i citește versurile. De fapt, am impresia că aspectul acesta a încetat să-l mai intereseze. Iar de aici cred că începe o aventură poetică realmente pasionantă.“

Radu Andriescu

“ Negru Opac – așa cum e cunoscut de ceva vreme Mihai Marian în zona literară a mediului online – e, ca poet, un amestec excelent de contrarii. Fără a derapa în comercialul instapoeților gen Rupi Kaur sau Hollie McNish, N.O. propune un mix extrem de reușit de profunzimi metafizice, anxietăți cotidiene și un gen de emoție simplă, profund umană, de care suficienți poeți tineri cu adevărat talentați se feresc, dar pe care cititorii o caută. E unul din paradoxurile poeziei românești contemporane, iar N.O. se plasează pe un traseu care pare să rezolve, până la un punct, dilema – e preferabil, oricum, ca dilemele poetice să nu fie rezolvate până la capăt. Poezia lui M.M. marchează un punct în care discuția despre ce se poate și ce nu se mai poate face în poezie ar merita redeschisă.“

***

am avut un vis
azi-noapte
în care se crăpa asfaltul străzii sub mine.
un bulgăre gigantic de bitum și pietriș
trecea pe deasupra capului – o avalanşă venea cu repeziciune, orgie a smintelii care în cele din urmă întărește rațiunea.
am fost izbit cu forţă de puntea din lemn ce atîrna deasupra orașului ascuns în cețuri,
de puntea pe care voiam să o trec spre tine.
un înger, îmbrăcat în uniformă militară și cu fulgii cenușii
ai aripilor ieșind de sub vesta antiglonț,
îți stătea de pază alături, cu puşca aţintită către orice ar fi ieşit din adîncuri.

kirlian

kirlian
dincolo de îngerii cu guri rotunde și ochi cavernoși,
dincolo de frecvența înnebunitoare pentru hipotalamus
a liniștii morților:
cîinele fără labele din față,
de limbă spînzurat. ( am continuat să țip mult timp după
ce ai plecat)
în lichidul coroziv al traiectoriei,
pe suprafața înghețată a drugilor de metal
de la victoriei,
organul mizeriei:
mărit și gras ca un ficat bolnav.
cît aripile unui airbus a380,
zona din creier în care lucrează cilindri reci și
tot mai numeroși ai indiferenței.
dincolo de lovitura năucitoare în plexul lunar,
dincolo de cea mai înaltă dintre ferestrele catedralei neamului,
dincolo de containerele cu angoasă din porturi,
de fosforescența pieței
în care “mîna întinsă care nu spune o poveste,
nu primește nimic“,
afectiunea cuiva, sinistră ca o celulă de condamnat politic.
frustrante ca alungarea din eden,
pătura frumos împăturită de la capătul patului,
grămada de constelații și blistere de pe blatul mesei,
radioul cîntînd:

“When you were here before
Couldn’t look you in the eye
You’re just like an angel
Your skin makes me cry“

***

și acum, trupul tău o baracă de scînduri,
ochii ca de mercur interferînd cu lumina
insectei inițiale.
deasupra, balcoane pline cu rufe umede.
cerul se descuamează în milioane de foițe
pe care toamna tîrzie le pulverizează ca o ploaie de confetti peste noi.
în spatele toaletei publice,
o cerșetoare bătrînă îşi cercetează în pungile de rafie
chiverniseala unei zile întregi:
pîine, parizer, vînt, ciocuri de pasăre,
iaurt, supunere, o rugăciune, bucăți de uter, o mașinărie de fabricat singurătate,
sclipirea unei vitrine
și în inimă ceva adînc, insuportabil.
marele ei ochi albastru
ne umple de teroare.

***

nu mai ştiu ce ne mai ține împreună.
poate foaia de hîrtie glasată în care odată
a fost împachetată o pereche de mănuși,
poate pliurile de piele de pe chipul fiecăruia dintre noi,
poate liniștea ce încă mai spune povești de necrezut.
simt de parcă aș da cu lopata într-un pămînt înghețat și tare,
cînd mă gîndesc la trecut.
suntem atît de îndepărtați și aproape ostili, Lilian Gish!
reflectîndu-se din oglindă,
firmele clădirilor de birouri de peste drum
luminează magic bucătăria, fotografia ta înrămată.
la impactul cu podeaua un ou explodează cu tandrețe.
mă așez în genunchi. stau şi privesc minute în șir gălbenușul cum se întinde,
ascult apa curgînd în chiuvetă,
îți simt mîinile care-mi dau brînci într-un urlet.
și apoi, întuneric în întuneric,
cu pielea moale și dulce,
cu buzele vopsite în alb:
tăcerea.

3 martie, 1994

8 martie, 1994

ceva rece rîzînd obraz lîngă obraz,
ceva rece pe afișele cinematografelor din marile mall-uri,
ceva rece în ciuda botului rujat,
ceva rece care lasă strada goală și melancolică,
ceva rece în așternutul răvășit:
un păianjen mare cu nasturii bluzei rupți
recită: “uităm, ne amintim,
aşteptăm.
copile, copile, copile,
ridic paharul, îl ţin ridicat
un minut întreg
şi zâmbesc.“
ceva rece rîzînd.

***

sub ochiul intens fardat al lui Dumnezeu
sau sub spoiala anilor cu reflexiile lor naive,
ziua se duce la fel,
se pierde în același suprareal întuneric.
deasupra orașului de hîrtie,
deasupra teancului de filme rusești
și reviste franțuzești,
cu pupilele lărgite,
zvîcniri ale aortei,
încerc să adorm într-o singură dimensiune,
în camera în care singura sursă de lumină
este umbra ei,
în care surîsul
este doar o succesiune rapidă de diapozitive.